Câteva cuvinte despre forța cuvintelor

Câteva cuvinte  despre forța cuvintelor Prin unele cuvinte, profesorul poate să-i facă pe elevi să se simtă (și să acționeze) într-un anumit fel. Experimentul care justifică această afirmație este, pe undeva, amuzant: în 1996, Bargh (apud Ciccotti, 2007) a fixat în mintea unor ­persoane conceptul de bătrânețe deoarece le-a pus să manipuleze fraze care conțineau cuvinte din acest spectru („riduri“, „păr alb“, „bătrân“). Când experimentul s-a încheiat (participanții nu știau care este scopul real al studiului), aceștia au părăsit încăperea și s-au îndreptat spre un ascensor care trebuia să-i ducă spre ieșirea din clădire. Pe culoarul pe care treceau participanții la experiment era așezat un cercetător care pur și simplu cronometra intervalul de timp de care avea nevoie fiecare persoană pentru a străbate distanța dintre ușa sălii unde avusese loc studiul și ascensor.

Ce credeți că s-a întâmplat? Persoanele care trebuiseră să manipuleze fraze care evocau bătrânețea au făcut pași mai mici și le-a luat mai mult timp să străbată această distanță prin comparație cu alte persoane care, deși participaseră și ele la experiment, nu fuseseră puse în situația de a manipula frazele în cauză (ci altele, neutre, care nu conțineau cuvinte despre bătrâ­nețe). Explicația acestei situații era simplă: persoanele care avuseseră de-a face cu expresii despre bătrânețe își activaseră intern un stereotip (persoanele în vârstă se mișcă mai lent decât cele tinere) și – fără să-și dea seama – acționau ca atare.

Dar nu doar simpla rostire a cuvintelor ne poate influența. Uneori este nevoie să punem toate acestea în corelație cu limbajul trupului. Într-un experiment, Horcajo, Paredes, Higuero, Briñol, Petty (2019) au împărțit participanții în două grupuri. Unui grup i s-a cerut să scrie și să înregistreze audio afirmații pozitive despre capacitatea lor fizică actuală (spre exemplu, „Sunt într-o stare fizică foarte bună“ sau „M-am antrenat din greu în fiecare zi“. Participanții din cel de-al doilea grup au înregistrat afirmații negative (spre exemplu, „Mă rănesc prea des“ sau „Mă simt mai obosit decât de obicei“).

Apoi, fiecare participant și-a ascultat propriile declarații înregistrate printr-un set de căști și li s-a cerut să-și mute capul în sus și în jos – mimând din cap că sunt de acord cu afirmațiile sau să-și scuture capul dintr-o parte în alta, ceea ce imita dezacordul.

În etapa a treia a experimentului, fiecărui participant i s-a cerut să facă o săritură pe verticală. Participanții care au dat din cap afirmativ cu declarațiile lor pozitive au avut performanțe bune, dar cei care au dat din cap aprobându-și declarațiile negative au avut rezultate slabe.

În concluzie, mișcările fizice de afirmare vor amplifica tot ceea ce spunem.

Vedem astfel că, uneori, acest proces (numit amorsare) poate să fie și favorabil demersurilor didactice, alteori poate să le împiedice. Următorul experiment duce lucrurile într-o zonă favorabilă. Nelson și colab. (Gueguen, 2006) le-au cerut unor persoane să se gândească la elementele definitorii ale unor personaje cu puteri supranaturale (gen Superman) și altor subiecți să se gândească la elementele caracteristice ale unei camere. În pasul al doilea al experimentului, aceste persoane erau abordate de o asociație care le cerea sprijinul în dezvoltarea unor acțiuni de voluntariat. Ce credeți că s-a întâmplat? Persoanele care se gândiseră la ce îl definește pe un supererou au fost mult mai deschise în a accepta să acorde ajutor (să participe la acțiune în calitate de voluntari) decât persoanele care se gândiseră la ceea ce este caracteristic la o cameră.

Dar nu numai atât! Numărul celor care au venit efectiv (90 de zile mai târziu!) la acțiunea asociației în calitate de voluntari a fost mult mai mare din rândul celor care se gândiseră la Superman decât din rândul celor care avuseseră ca temă de reflecție… o cameră!

de Ion-Ovidiu Pânișoară – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021