Mălăieși în călcâieș

… Vă mai aduceți aminte de cântecul Caprei la Creangă? Iată-l după manuscrisul autorului:

Trei iezi, cucuieți,
Mamei ușa descuieți
Că v-aduce mama vouă
Brânză-n buze,
Lapte-n țâțe;
Drob de sare,
Pe spinare
Mălăieș
În călcăieș,
Smoc de flori
Pe subțiori.

Nu diferențele de text mă interesează (în spinare, la subțiori etc.), nici cele de punctuație. Vreau să-mi explic și eu, ca și unii dintre dumneavoastră poate, cum aduce Capra la iezii ei, desculță fiind ca orice capră, mălai (fie de porumb, fie de grâu sau orz) – în călcâi?! La noi, în Muntenia, e o vorbă, cică: îți cântă greierii în călcâie, adică ai călcâiele crăpate de alergătură (și de munca de peste an; se întâmplă mai ales toamna, la claca de porumbi, când ne cățărăm toți pe grămada imensă de știuleți puși undeva, la acioală, unii mai sus, alții mai jos, cum ne găsim loc și culcuș, astfel că ni se văd picioarele goale – că doar nu ne-om urca încălcați pe roade)… Așa să fie, adică mama capra și-a îndesat mălăieșul în crăpături?! Sau, mă rog, între copitele ei – mici, dar patru la număr, s-ar aduna ceva-ceva pentru iezișorii ei. Așa ceva nu se poate, dom’le!

Ei bine, chestia e că eu am reușit să leg lucrurile cumva, dar mi-e cam greu să vă explic. O iau pe îndelete, cu binișorul, să nu se supere unii și alții. Așadar, făceam curățenie prin bibliotecă, tot adunând pentru a nu știu câta oară cărțile care nu-mi trebuie pentru a le pune în saci (iar sacii… să-i trimit la moara timpului, adică să-i mai desfac la Sfântul Așteaptă). Având câteva ediții Creangă, m-am decis să opresc doar două, pe Iorgu Iordan și pe G.T. Kirileanu – și am dat deoparte, între altele, hârțoagele vechi din BPT, de la începutul secolului al XX-lea, acelea pline de greșeli de literă, de cuvinte… Știți cum era: BPT-ul a fost la început o colecție respectabilă și respectată pe drept cuvânt, foarte corectă cu textul – dar a avut principiul prelungirii continue de tiraj, pe măsura vânzărilor, fără a nota că este o ediție nouă, a câta ediție este, ci păstrând doar numărul de ordine al cărții din colecție. Așa se face că poți avea un BPT Creangă, crezând că este ediția princeps (aceea din 1892), dar să fie, de fapt, o carte cine știe când retipărită, recorectată după reforma ortografică din 1904, de pildă, reculeasă etc. Dacă nu stabilești că e o ediție veche, ai o copie oarecare. Îmi propusesem, dar n-am studiat-o, o ți-neam mai mult de decor, ca prima carte a operelor lui Creangă. Așadar, jos cu ea, cine știe când voi mai avea eu timp de lucruri atât de grațios gratuite.

Totuși, i-am mângâiat pentru ultima oară coperta – și am deschis întâmplător una dintre cele cinci broșuri. Nimeresc tocmai la Capra cu trei iezi, chiar la cântec – și citesc:

Mălăieși
În călcâieș

Îmi atrage strident atenția pluralul: se formase reflexul mălăeș în călcâieș. Cine știe, mi-am zis, greșelile lor. Iau ediția Iordan: mălăieș. Ediția Kirileanu: mălăieș. Convorbirile literare din 1875 (sunt pe internet) cu prima tipăritură: la fel. Glosarele, la ambele ediții, nu au termenul, desigur pentru îl consideră cuvânt curent, cu sensul obișnuit. Trec, leg sacul, îl las în plata Domnului (nu-i mai dau de urmă, o fi fiind pe la țară, pe undeva) – dar îmi rămâne în minte acest plural, care-mi leagă bine, dar bine de tot, lucrurile. Am gândit, adică, așa: dar dacă tipograful n-a greșit, ci a simțit termenul? Poate că e vorba de ceva cum ar fi mălăieș, mălăieși, mălăieșuri. Ar fi o iarbă, cum e măcrișul, untișorul, ceva cu gust, un „condiment“ de pus la mâncare. Păi, sigur că da: capra, ca orice capră, are copite – dar ceva mai sus de ele mai are cei doi pinteni, puși la capătul unei alte articulații, pe care sprijină piciorul când merge, mai ales când urcă: acesta este „călcâieșul“ ei, ea n-are decât să agațe în acești pinteni o iarbă cu gust pentru iezișori. Mai jos, vedeți cum spune: „Smoc de flori / pe subțiori“. Pentru vaca mea, din copilărie, ziceam că acest sprijin de rezervă că se cheamă chișiță (și am argumente să cred că de aici vine și numele Chișinăului… dar cu altă ocazie). Memoria îmi aduce în față caprele ieșind de prin stufărișuri, de pe deal: poartă pe drum fire de iarbă încurcate în acest „călcâieș“ până acasă. Iată, Capra lui Creangă a știut unde să calce ca să le aducă iezilor ceva bun, o iarbă acrișoară.

Da, dar caută acum prin dicționare o plantă numită mălăieș cu pluralul mălăieși/mălăieșuri. Nu există, eu am căutat cuvântul în toate dicționarele pe care le-am găsit. Există, totuși, ceva: o localitate prin Vâlcea, cu numele Mălaia. Nu, nu vine de la mălai, ci de la o …plantă care se cheamă mălaie, este galbenă ca untișorul (ca mălaiul de porumb) și crește pe pantele însorite ale dealurilor dimprejur. E aromată, zice-se. Este un augmentativ: mălai – mălaie (un fel de mălai mare). Dar diminutivul, n-o fi existând? Am întrebat pe cineva din zona Râmnicu Sărat-Brăila, și mi-a confirmat că mălăieșul e o plantă aromatică de pe la ei, un fel de măcriș. N-am confirmarea din teren, însă, și există posibilitatea ca doamna să fi vrut doar să-mi dea dreptate, pentru că i-am explicat mai înainte ce caut de fapt.

Despre mălăieș în călcâieș a scris, într-o revistă celebră, un filolog celebru. Este vorba de Emil Vrabie, mare slavist, specialist în etimologii, și textul său Mălăieș în călcâieș s-a publicat în revista Limba română, a Academiei Române, în 1970, fiind apreciat de Iorgu Iordan și alți mari filologi ai momentului. Face parte din lecturile mele de studenție, și rețin bine ideea. Revenind, însă, la raft, constat că și Emil Vrabie scrie în urma unei impresii proprii de lectură: „Furați de rimă și de legănarea ritmo-melodică a întregii strofe, cei mai mulți povestitori ai acestui basm, nemaivorbind de micii lor ascultători, nu bagă de seamă – cum n-am băgat multă vreme nici noi – că versurile Mălăieș / În călcăieș, cu toată muzicalitatea lor, exprimă o imagine nu numai falsă, ci și prea puțin atrăgătoare, căci cu greu ne-o putem închipui pe biata capră întorcându-se acasă și ținând mălăieșul în călcăieș, fără să-l calce în pulberea de pe drum. Nici însuși Creangă nu a observat, de altfel, caracterul grotesc al unei asemenea scene, ceea ce ni se pare a fi un indiciu sigur că el auzise aceste versuri încă de mic, la o vârstă când spiritul analitic e plăpând și cedează ușor în fața incantației acustice“. Imediat mai jos, însă, el se repetă – și găsesc scris apăsat: „A nu admite că scriitorul știa aceste versuri încă din copilărie și că la maturitate nu a făcut altceva decât să le reproducă din memorie, fie și cu unele retușări, înseamnă a-i atribui lui personal imaginea falsă și inestetică a caprei din poveste, care aduce iezilor mălai… într-un călcâi“. Iată, așadar, nu știe cum e copita caprei, vorbește de călcâi cum ar fi la om, deși textul are călcăieș – și pentru oricine a văzut caprele de aproape – iar Creangă nu se poate să nu le fi văzut, vezi episodul cu Capra Irinucăi, vezi cum mergea cu oile pe la Durău etc. De aici pleacă totul, cred, călcâieșul caprei a devenit călcâiul lui Ahile pentru lingviști (repet: Emil Vrabie este asimilat, cu această idee, de către lingviștii de până acum). Altfel, atrag atenția că asemenea ipostaze ale paradoxului nu sunt de loc inestetice: în mit, de pildă, Danaidele cară apă cu ciurul, la noi se zice „praful de pe tobă“, „tufă de Veneția“ – și chiar în Creangă cineva vrea să care lumina în casă cu sacul ori să ridice nucile cu furca: și capra putea să adauge nimicul de pe călcâi la atâtea bunătăți – suficiente, probabil.

Pe scurt, Emil Vrabie emendează textul, considerând că Ion Creangă n-a înțeles vorba populară: era „mălăieș un călcâieș“ – și explică: în limba veche „călcâieș“ înseamnă și „căuș“, „coltuc“, o bucată mică din ceva: asta aduce capra, nu în, ci un călcâieș de mălai. Demonstrația este superbă (și spumoasă: autorul analizează traducerile din Creangă în franceză: „Du petit millet/Dans ses pieds cornès“, traducere de Yves Augé și Elena Vianu, italiană: „miglio di grani/sui calcagni“, traducere de Ana Colombo – „cu explicație expresă, în notă, că este vorba anume de …făină de porumb“ etc. – arătând absurdul sensurilor). Comparația este cu totul interesantă: „Codobelc, de pildă, vorbă azi fără niciun înțeles, l-a eliminat pe mai vechiul codoberc (adică «berc de coadă») dintr-un motiv, se pare, strict estetic: pentru a rima cu melc din binecunoscutul descântec hortativ rostit de copii la vederea acestei viețuitoare. Evident că rima melc / codobelc este mult mai plăcută decât vechea asonanță melc/codoberc. Tot astfel, din motive de data aceasta ritmo-melodice, zicem astăzi cu toții tună și fulgeră, chiar dacă raportul real dintre aceste două fenomene naturale este invers, căci doar întâi fulgeră și pe urmă tună“.

Dar… Emil Vrabie se referă la al doilea termen din expresie, la călcâieș, eu ce să-i fac dacă tipograful BPT-ului l-a greșit pe primul, tipărind mălăieși? Menționez probitatea științifică a savantului care, stând numai între cărți, n-a văzut nici capre, nici melci, și, probabil, n-a avut nici furii îndelungi: el nu cere schimbarea textului, ci doar o notă marginală – pentru el, ca filolog – așa cum ar trebui să fie pentru toți filologii – textul fiind de neschimbat: „Este însă de la sine înțeles că nimeni nu are căderea să încerce a corecta însuși textul lui Creangă. În basm trebuie să rămână Mălăeș / În călcăieș, căci așa a auzit marele nostru povestitor și așa știm și zicem cu toții, încă de pe când credeam cu adevărat în povești“.

Nici prin gând nu-mi trece, nici mie, să-l schimb pe Creangă – dar de explicații este nevoie. Totuși, priviți facsimilul din ediția G.T. Kirileanu (dă în fotografie exact pagina cu scrisul lui Creangă la cântecul Caprei): povestitorul pare a fi scris mălăieși, se vede un adaos la finalul cuvântului.

Dacă e așa, rezultă că tipograful de la Convorbiri literare, din 1875, a înțeles că este diminutivul de la mălai, și textul tipărit a înghețat astfel peste tot. Dar faceți, rogu-vă, singuri constatarea, eu știu doar să leg lucrurile, nu și să le (mai) dezleg. Ca să nu mai complice lucrurile, probabil, Iordan nu dă facsimilul în ediția sa (la Academie se păstrează patru file din Capra cu trei iezi, el dă numai trei dintre ele). Poftim de compară – ceva, cu nimic. Drept pentru care, luați de-l comparați singuri doar pe Kirileanu cu el însuși.

P.S.: Prietenul nostru Ion Filipciuc deține o carte de aur: dicționarul botanic al lui Simion Florea Marian, editat de curând într-un tiraj confidențial (după manuscrisele rămase de la savant în mu-zeul sucevean ce-i poartă numele). Aici, la cuvântul Mălăieșul sau Turta-lupului, autorul descrie o ciupercă denumită astfel în Bucovina, la plural mălăieșe, care este lăptoasă și se consumă crudă. În Valahia, acești „mălăieși“, sau „mălăieșe“ se numesc „spurcaci“, au cozile mai mici – dar am mâncat destui pe deal (când îi găsești, îi pui între ceilalți bureți doar ca să dea peste ei ai casei și să se bucure de delicatețe proaspete până se fac pe plită ceilalți). Nu știu dacă mai cresc și cum se numesc astăzi în Bucovina. Rezultă, însă, că asta aducea capra în călcâieș: ciuperci comestibile proaspete. Dar textul lui Creangă nu-l putem schimba punând pluralul, „mălăieșe-n călcâieșe“ de pildă, așa cum nici Emil Vrabie, spre gloria sa, n-a schimbat pe „în călcâieș“ cu „un călcâieș“. Cel mai bine ar fi să se explice sensul într-o ediție, într-un glosar (al nostru, nu al lui), poate chiar și în manualele școlare care mai publică povestea.

Auraș, păcuraș

…Am predat de mai multe ori bucata La scăldat din Amintiri de copilărie de Ion Creangă, atrăgându-le atenția elevilor mei (meditam pentru școlile mai înalte, „vânat“ în nu mai știu câte moduri de mame mai frumoase decât fetele lor, mult mai deștepte decât băieții…) că este ultima amintire a autorului despre sat, apa fiind, pentru el, ca un fel de cufundare în lichidul amniotic al primordiilor – și interogându-i insistent dacă au prins sensul pedepsei inițiatice date de Smaranda Creangă fiului ei, Nică, după care, cam dezamăgit, le dictam „comentariul“ – așa că nu e exclus ca aceste notații, de acum, să se regăsească prin cine știe ce caiete jerpelite… Pentru mine, o pedeapsă inițiatică este aceea în care se regăsește greșeala sau cauza ei, în mod simbolic, desigur, dar pilduitor. Dacă Danaidele sunt pedepsite, în mit, să care în continuu apă cu vasele ciuruite, de pildă, este pentru că ele au refuzat violent, categoric, să aibă copii cu Egipțiazii. Fetele înțelegeau mai bine, băieților trebuia să le explic…

În fragmentul La scăldat, mama nu face altceva decât să verifice dacă băiatul ei a trecut de vârsta pubertății – și-i ia hainele, lăsându-l gol-goluț pe malul râului, ca să vadă dacă se rușinează de goliciunea lui. Să fi fost mai mic, desigur că Nică ar fi venit acasă dezbrăcat prin mijlocul satului, fără să-i pese. Numai că lui cam începuse să-i miroase a catrință, cum zice autorul (în altă parte), și, dacă citim cu ochi mai atent ce făcea, între altele, acolo, la râu, înțelegem că se ducea prin apă până la ceata fetelor care spălau rufe, ceva mai sus, și privea în oglinda râului … poalele rochiilor lor. Asta vedea mama de pe mal, și avea nevoie să se convingă, vom vedea pentru ce. Desigur, băiatul se rușinează cumplit și o ia spre casă pe căi ocolite, prin semănături înalte, stând ascuns la gardul ogrăzii, până când, împins de foame, sare înăuntru, se leagă de un proverb („Vorba ceea: golătatea înconjoară, iar foamea dă de-a dreptul“) și-i sărută mâna mamei, zicând: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!“.

Mama îi dă, desigur, să mănânce, dar îi anunță și „verdictul“: „Bine-ți șade, coșcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri în halul acesta…“. Simplu de înțeles: băiatul este „coblizan“, adică mănâncă din același blid cu ceilalți; dar trebuie să și pui în blid, când consumi din el: pe scurt, mama înțelege că Nică s-a maturizat, este bine copt de muncă, și hotărăște ferm să-i întrerupă copilăria, să-l trimită la școală pentru a deveni ceva în viața și a aduce bani acasă. Copilul încheie primul ciclu al educației, școala primară, și trece la gimnaziu, ciclul al doilea, anii trupului (gymnos înseamnă tocmai trupul gol în grecește, iar acest al doilea ciclu al educației se ocupă mai ales de cunoașterea trupului, al fisis-ului, de către tânăr). Cu un singur cuvânt pus la capătul unei pedepse inițiatice, Creangă reușește, dacă-l citești cu ochi nelunecos, să transmită un sens important.

N-am reușit până acum să-mi explic mie, și apoi să le comunic și altora, cuvintele din cântecul lui Ion Creangă pentru scoaterea apei din urechi: „Auraș, păcuraș, / Scoate-mi apa din urechi / Că ți-oi da parale vechi; / Și ți-oi spăla cofele / Și ți-oi bate dobele“.

Ce vrea să însemne primul vers, pe care mai nou îl văd explicat prin manualele școlare ca pe un personaj: Auraș Păcuraș?! Cine-i acest „personaj mitic“ pe care mi-l sugerează elevii mei pătrunși de lecturile din școală? Un fel de ciobănaș, „păcurăraș“, strălucitor ca aurul ce ne veghează pe malul râului și ne scoate apa din urechi în schimbul paralelor vechi pe care, chipurile, i le dăm? Îmi amintesc și eu, ca toată lumea, acest cântecel de după scăldat. Amintirile mă duc chiar mai departe în copilăria mea acvatică: ne spuneam unul altuia, copiii așezați pe nisip să ne coacem la căldură: „Hai să facem soare“. Asta însemna două lucruri: fie ne uitam la capul unuia dintre noi, de obicei cel mai blond, și ne așezam în jurul lui suflându-i ușor în păr și răsfirând firele dese ca pe razele soarelui (poate asta era un fel de verificare, să vedem dacă s-a uscat bine părul) – fie luam nisip în pumni și, fiecare pe piciorul lui, deasupra genunchiului, făceam grămăjoare și la fel: suflam ușor încercând să răsfirăm nisipul rotund, ca să fie tot ca un soare… Trebuie să inventezi tot felul de lucruri așteptând tolăniți pe nisipul fierbinte, să poți intra din nou în bândie („știoalnă“, cum îi zice Creangă) – asta pentru că vârsta crudă nu-ți dă voie să stai alături, pe iarbă, la umbră, jucând cărți cu cei mari…, care mai că uită de scăldat, iar de invocații la păcurărelul năzdrăvan nu au ei timp, nici parale de sunat nu se gândesc să-i dea.

Cu această imagine a suflatului în nisip sau în părul capului unui copil mă întorc la descântecul lui Creangă, și zic: dar dacă acest „auraș“ este un fel de vânticel, o aură, o boare? Când sărim într-un picior cu palma strâns lipită de pavilionul urechii asta se întâmplă, în fond: astupăm etanș lobul urechii încercând să facem un fel de pompă, ca un vid care extrage lichidul, care provoacă, nu este așa, un vânticel, o aură în interiorul urechii noastre. Acest „vânticel“ să fie aurașul din descântec?

Dar… cine se joacă de-a etimologiile în limbajul copiilor? Se poate așa ceva? Mă refer strict la cuvântul ureche, care vine din latinescul auricula, prin schimbări fonetice moștenite: oricla – ureche. De ce-i spune așa în latină? – Desigur, trebuie să fie ceva în legătură cu aura, vânt: organul nostru auditiv este un fel de pâlnie care prinde vânturile lumii aeriene, vocile sau zgomotele fiind ele înseși asemenea împingeri ale aerului în toate părțile, iar noi reușind să selectăm sensuri, cum ar fi cântecele, vorbirea articulată, foșnetul pădurii etc. În acest caz, însă, aurașul lui Creangă n-ar mai fi un fel de bănuț strălucitor (din aur), ci, iată, un vânticel produs în urechea noastră prin efectul de vid creat între palmă și pavilion. Auraș nu e, așadar, neapărat un diminutiv de la aurum,-i, „aur“, ci același cuvânt cu auricula, -ae, „ureche“, numai că e recreat, nu e moștenit. Neapărat un latinist s-a jucat de-a etimologiile aici…Sau este împrumutat târziu, după ce cu-vântul moștenit și-a încheiat alchimia în limbă și stă nevinovat alături de acesta…

Să-l lăsăm în așteptare și să trecem la termenul următor, „păcuraș“. Aici nu cred că poate fi vorba de păcurar, cum dau dicționarele, cu sensul cioban, din pecorarius latinesc (care vine, la rândul lui, de la pecus, -oris, turmă de oi, vezi pecunia, bogăție în turme de oi și, deci, bogăție în general, astăzi în bani, în aur). În românește nu se spune păcurăraș, ci păcurărel, acesta este diminutivul fixat în limbă, iar licențe în limba naturală se acceptă cu greu.

Mai degrabă termenul vine chiar de la păcură, un cuvânt care în latinește a dat atâția „derivați“ cam câte derivate din petrol avem noi astăzi. Termenul de bază este pix, picos, cu sensul păcură, smoală, rășină. Mai amintesc pica, -ae – coțofană, țurcă, pasăre neagră, apoi picus, -i – ciocănitoare (în spaniolă: picaporte înseamnă lacăt, ciocul cârligului care închide o poartă, o ușă etc.). Pică în românește mai înseamnă și bibilică dar și ciudă (a avea pică pe cineva: este culoarea neagră a urii; a vedea negru înaintea ochilor; unele dicționare românești vor ca acest termen să vină din germană: Pike, dar, iarăși, e puțin probabil).

Pe mine mă interesează, însă, în mod deosebit alt derivat, care m-a pus cu adevărat pe gânduri și m-a determinat să fac acest excurs cauzativ, ascultați: picula, – ae înseamnă necurățenie pe pielea copiilor mici. Păcuraș cu sensul de rășină se poate referi foarte bine la ceara din urechi – care este, iată, o murdărie pe pielea copiilor.

Dar păcura e neagră la culoare, cum rămâne cu aurul de dinaintea ei? Este „aur negru“? Să zicem că e simplu: mai jos avem „Că ți-oi da parale vechi“, deci bani învechiți, înnegriți. Numai că …nu prea se leagă în imaginarul pe care eu deja mi l-am construit. Dacă „auraș“ este un diminutiv de la „ureche“, dacă înseamnă urechiușe, apoi aceasta nu poate fi decât lobul urechii, acela care se găurește pentru a agăța cerceii: aceștia, cerceii, trebuie să fie „paralele vechi“. De ce mi-am făcut eu această imagine? – Păi, iată cum urmează: „Și ți-oi bate tobele“. Aici nu prea mai e loc de întors: toba este tympanum, -i, adică, științific, exact timpanul (urechii). Anatomic, urechea are pavilion, apoi un timpan, un ciocănel, o nicovală: o fierărie întreagă se adună în ea. Cât despre „Și ți-oi spăla cofele“ final – este încă o aluzie la igienă, și anume la spălarea atentă, grijulie, a pliurilor urechii, a „cănuțelor“ ei, ca să zic așa.

Deci: apa din ureche iese cărând murdăria (ceara), drept pentru care lui „auraș“ i se promit cercei din parale vechi și întregii urechi i se promite curățire continuă și protejare a timpanului. Dar, atunci, cine este Auraș? Iată-l un fel de spiriduș al urechii, adică urechea însăși concentrată în ceva mic din ea, care poate să-i facă igiena dacă este ajutat de mâna copilului și de promisiunile lui. Asta îmi amintește de ceva oarecum similar: ca să-l facă pe un copil mic să deschidă gura și să primească hrana, mama îi spune: „Știu, nu ție ți-e foame, turcului din gură îi e foame, hai să-i dăm să mănânce“! Cel mic e milos cu foamea turcului, și cască gurița. Nu mănâncă el cu atâta poftă de zici că se bat turcii la gura lui, dar se hrănește convenabil pentru mamă. Iar dacă o întrebi, ea îți spune simplu: turcul din gură este omușorul, osul acela mic ce se vede în gât când ții gura larg deschisă.

Va să zică, într-o viziune antropomorfică mai largă, organele importante ale trupului nostru au în ele spirite tutelare; cred că „auraș“ este, pur și simplu, diminutivul masculinizat de la „auricula“, un fel de „urechiuș“ (care este „păcuruș“, adică responsabil cu ceara și alte murdării) al urechii, la care trebuie să se roage copiii ca să aibă (ei) auzul bun. N-am cum rezolva, însă, chestiunea etimologică, pentru că discut cu termenul primar, diftongat, deci latinesc, „aurasius“ să zicem. Putem suspecta această ghicitoare a urechii (vedeți cum i-am spus: mai întâi cântecel, apoi descântec – iar acum, în concluzie, cred că este o ghicitoare) de intervenția cultă a cuiva, de un joc al unui bun latinist cu vocabule, aducând peste termenul moștenit, ureche, un derivat fără semnele transformării lui în moștenire.

Dar, în același timp, putem să ne așteptăm ca descântecul, în întregime, să fie găsit în imensul teritoriu al limbii latine, și, deci, să avem de-a face cu o moștenire de cuvinte înlănțuite, nu doar cu una din cuvânt în cuvânt. Știți la ce mă refer: este vorba de descântecul de „colici“ din Dolj și Vâlcea, reținut de I.A. Candrea în prefața la cartea sa, Folclor medical român comparat, din 1944: „Ciobănașii te aflară / Fără mâini te prinseră / Fără foc te coapseră / Fără gură te mâncară“. Ei bine, acesta îl regăsește aproape identic în limba latină, la un medic pe nume Marcellus: „Pastores te invenerunt / Sine manibus colligerunt / Sine foco coxerunt / Sine dentibus comederunt“.

I.A. Candrea își începe cartea chiar cu un studiu despre „Auraș, păcuraș“, plecând de la Creangă și arătând, pe mai mult de zece pagini, cu citate abundente din cam toate colecțiile de folclor pe care le avem, că se regăsește pe întreg teritoriul românesc în diferite forme, dar cu păstrarea peste tot a versului „Scoate-mi apa din urechi“. Mai mult: procedeul săritului alternativ pe piciorul stâng și drept pentru scoaterea apei din urechi este descris de Plinius cel Tânăr în antichitate, și de același Marcellus după el. Nu dă, însă, niciunul incantația ca atare, descântecul (cum fac în alte cazuri) – ceea ce ne îndreptățește să credem (sperăm) că va fi fiind și o astfel de incantație, dar prin alte locuri. Tot I.A. Candrea, în cartea pe care doar o răsfoisem cândva, dar pe care acum o consult, la p. 84, capitolul Urechea spune categoric: „Poporul nu cunoaște decât părțile din afară ale urechii: zgârciul urechii (pavilionul), bărbia (lobul) și gaura urechii (conductul auditiv extern). Secreția galbenă a urechii (cerumen) se numește după regiuni ceară (ceara din urechi), cleiul din urechi, mai rar im, imală sau lut“.

Nici vorbă, așadar, de tobă, cofe, ciocănel, nicovală și câte am mai găsit noi mai sus… Totuși, de bărbia urechii n-am auzit; cred că este urechiușa.

Nu trebuie să ne îngrijorăm că ne-am afla în plină erezie (rătăcire) terminologică: în plin pozitivism, Candrea nu putea vorbi decât de ceea ce e atestat ferm, în culegeri de folclor mai ales. Îl lăsăm; speranțele ar fi tot în latinitate sau în literaturile populare romanice: poate acolo, pe undeva, se regăsește „Auraș, păcuraș“ mai apropiat de Creangă al nostru. Dar… să nu facem, din antichitate un fel de „Civitas Dei“ din ceruri, de unde ne pică toate, încontinuu, ca un fel de umbre ale unui soare permanent. Să ne mulțumim cu ce poate cuprinde mintea noastră cu gândul ei cel ascuțit – și să discutăm, în limitele cuvintelor, cum devine de se leagă această ghicitoare a urechii: eu am propus o cheie – vă aștept pe fiecare cu cheia lui. Mai important ca orice este să-i învățăm pe copiii noștri să spună, și ei, cântecelul pentru urechiușele lor curate.

Crăpătura paralelă

Revenim, cu această distincție pe care o facem între lingvist și filolog: filologul iubește cuvintele, este atras de ele pe cale sensibilă – iar lingvistul le privește rece, indiferent, dornic să studieze mai degrabă relațiile dintre ele, mai degrabă seriile, grupele etc.

…Ca filolog, între cuvinte te simți nu o dată singur și dezorientat. Apelezi la dicționare și nu mai ești singur, dar uneori rămâi dezorientat împreună cu ele. Aud de multe ori expresii de limbă pe care vreau să le înțeleg ca derivând din altele, învechite, dar realitatea mă obligă, câteodată, să recunosc crearea lor din nimic, noutatea absolută a combinațiilor de cuvinte. Se spune din ce în ce mai des: „suntem paraleli“, în legătură cu oamenii care nu se înțeleg între ei, susțin fiecare în parte puncte de vedere diferite și nu se aud, nu țin cont unul de altul etc. Expresia vizualizează, desigur, șinele căii ferate (atenție, a fost folosită frecvent de minerii Văii Jiului în cel puțin două reportaje pe care le-am urmărit la „Antena 1“) – și nu cred că este un împrumut dintr-altă limbă. Vreau s-o pun în legătură cu ceva, să mă liniștesc că traduce sau continuă ceva care a existat anterior, și prima soluție care mi se ivește este aceasta: „suntem în discrepanță“. Dicționarul dă discrepanță după italienescul discrepantia, cu sensul: dezacord, nepotrivire între două lucruri. Este treaba dicționarului; în latină cuvântul s-a creat din crepo, -are, care se regăsește și în românescul a crăpa.

Problema este următoarea: cum ar înțelege badea Gheorghe, de la noi, din zona silvană, cuvântul discrepanță sau descrepanță dacă ar avea reprezentarea clară a faptului că vine de la a crăpa. M-am dus la badea Gheorghe, de fapt mă aflu la țară, în satul meu natal, și-l urmăresc cum sparge lemne ca să pârlească porcul. Lemnele trebuie făcute țăndări-țăndărele ca să ardă bine. Le are pregătite din vară; totuși, reușesc să-i dau la mână un ciot mai incomod. Cumpănește bine lovitura, dă cu toporul fulgerător, icnește. Nu crapă dintr-una. Poftim, bade, ia de întoarce butucul și explică-mi neologismul italo-latin. Vrea să repete lovitura în același loc, mă uit la el a neîncredere (e mare rușine pentru un țăran dacă nu nimerește a doua lovitură de topor exact peste prima), ia, în fine, lemnul, îl analizează, îl întoarce spre satisfacția mea și cântărește cu gesturi reflexe situația. Trebuie ca această a doua crăpătură s-o întâlnească exact pe prima și lemnul să se despice: „– Dacă ești paralel, nea Gheorghe?“ – îl întreb. Moment de criză a limbajului. A înțeles, dar nu poate fi paralel pentru simplul motiv că sparge lemne, ca să zic așa, cu mult înainte de a se fi născut și crede că vreau să-l încerc: se pregătește pentru o lovitură de maestru.

N-am pus bine întrebarea. Repet:
„– Dacă sunt în discrepanță?“. Oprește toporul deasupra capului, îl pune ușor alături, își dă căciula pe ceafă și se uită la mine de jos în sus: „– Auzi, bre? – îmi zice cu ifos – Mie îmi crapă buza că se crapă de ziuă acu’ și guiță porcu’ ăla-n coteț, și dumneata vii cu păsăreasca dumitale să mă ții din treabă!“. Dialog autentic. Cu țăranii nu poți verifica neologismele: le înțeleg, dar sunt „paraleli“, își văd de treaba lor.

Interesant este că în limba latină crepo, -are nu are sensul a despica, ci este legat de ideea de zgomot, pocnitură, bubuitură. E ger de crapă pietrele va fi în-semnat, probabil, inițial, faptul că se aud micile pocnituri ale bulgărilor de gheață sub gerul ascuțit. Într-adevăr, eu n-am văzut niciodată pietre crăpate la propriu, adică despicate, fărâmițate de ger. În schimb, în expresia se crapă de ziuă, tot românească făcută din cuvinte latinești, resimt un fel de pârâit al osiei cerești care rupe cu zorile sângerii întunericul nopții. Când cineva îi spune altuia: „Îți crăp capul!“ – nu se înțelege că-l despică, ci doar că-i dă una mai tare de-i sună apa-n cap, cum se mai zice. Urmează, oare, că-n cuvântul crăpelniță vom resimți ghiorăitul mațelor de foame, nu inversul, cum se pare că înțelegem noi, adică: „Vă fac crăpelniță“, mâncare multă (și proastă) să vi se umfle burta, să crăpați?! Da, dar burta tot nu crapă, adică nu se sparge, ci mai degrabă bubuie și… se desumflă – deci e cam același lucru. Poate doar la Ion Creangă, în expresia „O fugă zdravănă de iapă până crapă“ să vedem nuanțe mai aplicate, mai deosebitoare. Eu vreau să spun doar că sensul acustic din latina inițială, pentru crepo, crepare, s-a păstrat simbolic, intuitiv mai degrabă, în expresii de limbă românească. Așa cum în expresia suntem în discrepanță parcă auzi pârâitul lemnului care crapă… în trei, iar în expresia suntem paraleli auzi glasul roților de tren. Nu e suficient să vezi, să ai imaginea unei situații de limbă – trebuie să ai implicit și auzul. Ca în latinește.

Cu noaptea-n cap

Revin la o poezie populară publicată în Convorbiri literare, luna septembrie 1881 (aceeași lună în care Eminescu publică Scrisoarea IV). Se plânge tânăra nevastă către părinții ei, într-o doină ardelenească atât de obișnuită, în fond: M-ați dat maică m-ați dat taică / Și m-ați dat în țări străine / Unde nu cunosc pe nime / Unde soare nu răsare / Până pe la prânzul mare. / Să-mi trăiesc cu străinii / Ca alții cu prietenii / Să-mi trăiesc cu dealurile / Ca alții cu neamurile. Fata s-a măritat pe râu în sus și roagă valurile să-i ducă la vale, până la părinți, această plângere. Nici culegătorul, nici redactorul revistei nu pun virgulele; astăzi ar trebui așa: M-ați dat, maică, m-ați dat, taică, / Și m-ați dat în țări străine… Ar fi vorba de virgulele vocativului, nu este așa?! Dar dacă fata nu se adresează exact mamei și tatălui ei, dar dacă maică, taică sunt simple apelative dintr-un refren? Când zic: Frunză verde de mohor / Mult mi-e drag și mult mi-e dor nu înseamnă că mă adresez frunzei verzi de mohor (de altfel, mohorul este roșu, sângeriu, ca rugina). Când zice: M-ați dat maică m-ați dat taică fata folosește persoana a II-a plural a verbului (m-ați dat voi) pe lângă singularul maică, taică, deci implică o hotărâre comună, o responsabilitate comună – pe care ea, de fapt, nici nu o judecă, pentru că-și iubește (amândoi) părinții atât de mult încât îi saltă în zona afectivă, nu zice mamă, tată. Revenind la distincția obișnuită care se face între stilistică și sintaxă: „stilistica studiază construcțiile care au încă valoare afectivă, pe când sintaxa se ocupă de acelea care au pierdut cu totul această valoare“ – avem de ales: dacă pu–nem virgulele gramaticii vedem, aici, sintaxă – dacă le refuzăm, cum face culegătorul, vedem bine de tot stilul.

Stilul îl vedem chiar mai departe, în conținutul acestei doine. Nu ne referim la valoarea afectivă, ci la conținutul oarecum extern, la conotațiile imaginilor. Într-adevăr, nu știu dacă este nevoie de multe explicații ca să înțelegem că aici tânăra nevastă se scoală, cum se zice, cu noaptea în cap. Adică vede lumina soarelui undeva, deasupra, dar nu vede soarele decât pe la prânzul mare, stă cu umbra dealurilor în jur și toată valea unde-și are casa (unde se află satul ori sălașul) stă astfel, cu noaptea în cap și cu lumina deasupra nopții. Noi suntem înclinați să dăm valoare psihologică expresiei, ca și când sculatul devreme ar însemna că încă nu ni s-a făcut ziua în creier (minte). Iată că este vorba de o observație care ține de relief, și pe care cineva, venit de la câmpie între dealuri înalte, o resimte natural. Orice profesor de limbă română va zâmbi când îl vei întreba: „Cum e mai bine să zicem, cu căciula în cap ori pe cap?“. Desigur, în ne va duce cu gândul spre înăuntru, spre interior, iar o căciulă în cap ne va sugera sensul ca atare. Expresia de limbă, însă, așa cum o știu și eu din copilărie și cum pun mâna-n foc c-o știm cu toți, este cu noaptea ’n cap; noaptea nu este înăuntru, ci deasupra capului… Nici nu știu dacă n-ar trebui, cumva, scris cum se pronunță: cu noaptea-n cap (ca să să se înțeleagă înăuntru chiar). Oricum, se zice (dicționarele): Au poposit în culme. Prepoziția în vine din latinescul in care se construiește cu ablativul ori cu acuzativul și are sensul în, înăuntru, dar și pe (atât cu ablativul: in hummeris = pe umeri, cât și cu acuzativul: in littus = pe mal). Așadar, la întrebarea cum e mai bine, gramaticianul trebuie, ar trebui, să răspundă: cum se zice, cum este uzul limbii. Și apoi, când prepozițiile intră în conflict între ele se nasc alte sensuri: cineva care are căciula pe cap rezultă c-o poartă cam pe spate, oricum, nu îndesată bine.

În Muscel, de unde sunt eu, dealurile sunt paralele și se întind oarecum strict pe direcția nord-sud, cum se vede pe orice hartă, iar soarele le taie, desigur, perpendicular, de la răsărit spre apus. Asta creează diferențe de comportament între satele de la răsărit și cele de la apus ale văii (satele se leagă, pe valea râului largă de câțiva kilometri, în salbe de o parte și de alta). Ai mei, de pildă, care sunt la poalele dealului de la apus, văd soarele mai devreme, pentru că-l primesc din plin. Când mă duceam cu vacile pe luncă, fiind copil de vaci și eu ca toți copiii de țărani din zonă, o găseam goală și o ocupam: vecinii noștri apăreau abia peste vreo jumătate de oră și erau cam somnoroși. De aici ni s-a creat impresia, nouă, copiilor, că vacile noastre sunt mai grase și mai frumoase pentru că pasc mai bine, dimineața iarba fiind mai bună. În schimb, când vine câte unul de-al lor pe la noi în vizită nu mai încetează să se tot mire că ne culcăm odată cu găinile – pentru că, într-adevăr, la ei soarele lasă lumina mai mult către noapte. Fazele serii și ale dimineții sunt, astfel, decalate în funcție de poziția față de soare.

La Eminescu avem aceste versuri din Luceafărul: Căci era sara’n asfințit / Și noaptea o să’nceapă, și nimeni nu s-a gândit până azi să „sesizeze“ și acest pleonasm (așa cum toți „grămăticii“ sesizează tandru pleonasmul Cobori în jos luceafăr blând). Într-adevăr, în asfințit de seară nu înseamnă seara, la asfințitul soarelui, ci sfârșitul, la asfințitul serii: și acest spațiu al zilei are durata lui, cu început (în fapt de seară) și sfârșit. La fel, dimineața: te poți scula din creierii nopții, în zori (când se crapă de ziuă, când a intrat alba-n sat), când apare doar o geană de lumină, când răsare soarele ori când e de o prăjină pe cer, de două prăjini etc. Vecinii mei de peste râu se scoală cu noaptea în cap. De aceea au vacile mai slabe și sunt, în general, mai leneși.

Nu uit, apoi, că seara este și momentul în care începe ziua – asta în antichitate, dar și în calendarul nostru lingvistic tradițional. Zicem, într-adevăr, aseară și înțelege, actualmente, că este vorba de seara zilei de ieri, care a trecut. Dar aseară înseamnă, după senssul cuvintelor, azi-seară, deci seara zilei de azi care nu este, temporal, diseară, ci a fost la începutul lui azi. Am uitat, oare, că seara târziu, după ce mănâncă și aranjează animalele, și țăranii noștri stau ceasuri întregi la scaun, în fața porților, zicându-se că „stau la taină“?! Nu ne dă voie gramatica să accentuăm ori să punem tremă pe i, și credem că ei stau de taină. Nicidecum: stau la taină, cuvântul vine de la tain, parte ce i se face fiecăruia pentru a doua zi – adică: își împart treburile pentru ziua care a început de cu seară. Cuvintele și-au schimbat sensul, chiar expresiile și l-au schimbat, dar ceva-ceva rămâne din acel crepuscul fără sfârșit al limbii originare despre care vorbeam.

…Dar pentru toate acestea, amicul Ion Filipciuc cred că are argumente foarte, foarte serioase ca să mă combată. Pentru că la dânșii, în Moldova, relieful e oarecum schimbat, la deal înseamnă spre apus – desigur, pentru că linia Carpaților și a dealurilor Subcarpatice se schimbă după curbura din Vrancea. Când spune că merge la vale, un valah are în vedere Dunărea și, dincolo de ea, Bulgaria, Grecia, Mediterana; moldoveanul, în schimb, se gândește la Siret, Prut, Nistru – trei cortine succesive după care „la vale“ înseamnă …stepele rusești. Îmi aduc aminte de un personaj al lui Fănuș Neagu care, trecând Donul și apoi Volga în timpul ultimului război, dă peste un deșert de stepă, vede cămile și e sigur că a ajuns în… Africa. Sigur că da, pentru că el este muntean, merge la vale, coboară adică, și are la orizont, peste mări și țări, cămilele Africii. În fond, cu punctele cardinale începe totul, iar moldovenii au un dublu referențial, se orientează o dată după munți, care sunt la apus, și a doua oară după râuri, care curg spre răsărit. Unghiul este „în sfert de ceas“, cum se spune militărește. La munteni e mai simplu, munții și râurile au același sens. De aici, probabil, și mintea mai adânc cugetătoare a moldoveanului, „mintea de pe urmă“, calmul lui meditativ: el așteaptă să pună de două ori în rosturi lumea, o dată după cele ce curg și apoi după cele stabile… Numai Ardealul are, la noi, reprezentarea curată a muntelui ca piramidă sau înălțime de piatră fără determinări geografice. Numai ardeleanul poate spune, de pildă, de trei ori și de patru: „Sus, sus, sus la munte sus“. Pentru un valah, a spune „sus, sus la munte“ în-seamnă dincolo de munte – ca și pentru moldovean. Ardealul este un fel de „har, boii la deal“, „ar la deal“, ar’deal!“ – adică românașul nostru de acolo știe una și bună că oriunde s-ar afla trebuie să urce și să coboare, iar să urce… Iar sus, sus, sus de tot… acolo sunt Ei, Zeii… Și tot acolo el „pune caru-n pietre“, adică îl înțepenește în drum – și se uită de unde vin dușmanii, cotropitorii: imediat ce a stabilit direcția, ia oiștea și-o pune în partea cealaltă, ca să poată tuli la timp. Este așa-zisa metaforă istorică a „carului cu două oiști“. Zeii, adică, îi arată acolo, sus, cum să se ferească…

N. Georgescu – profesor universitar

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45