Câtă valoare mai are doctoratul în învăţământul preuniversitar?

În cancelariile unde activează cadre didactice care deţin titlul ştiinţific de doctor a apărut, în ultimul timp, o dezbatere legată de acordarea drepturilor salariale aferente titlului în cauză.
Conform reglementărilor, realizate prin Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului din fonduri publice, la Secţiunea Alte drepturi salariale, Drepturi salariale pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor este prevăzută o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor dacă respectivul îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. O altă precizare este aceea că, în cazul în care personalul didactic de predare solicită şi obţine gradul didactic I, prin echivalare trebuie să opteze între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.
 Cum ştim, un principiu constituţional larg cunoscut este acela că o lege nu poate fi aplicată retroactiv, deci un drept, cum ar fi cel al unui spor salarial, obţinut la o dată anterioară nu poate fi luat în baza unei legi care abia intră în vigoare, aceasta producând efecte din ziua promulgării ei, în viitor. De aici, pentru cadrele didactice care au echivalat doctoratul cu gradul I înainte de data intrării în vigoare a legii, prevederea nu are consecinţe. Dar, în situaţia în care este analizată corespondenţa între specialitatea doctoratului şi domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, nu se mai aplică acest principiu?
În ce mod mai putem vorbi despre respectarea unui alt bine cunoscut principiu constituţional: acela care precizează că cetăţenii sunt egali în faţa legii? Este corect ca legea să producă efecte în mod diferit pentru cei care au echivalat gradul I cu doctoratul, faţă de cei care au dat examene distincte? Cei care au echivalat înainte de intrarea în vigoare a legii nu mai sunt nevoiţi să aleagă, deci rămân în plata cu amândouă drepturile salariale, deşi au muncit doar pentru obţinerea unuia dintre acestea, iar cel care a muncit pentru două dintre ele poate, principial vorbind, pierde unul din drepturile pecuniare.
Apoi cele două categorii ale legitimării financiare a doctoratului, la care legea face referire: prin echivalarea grad-doctorat şi prin identificarea corespondenţei domeniului de activitate cu specializarea dată de doctorat sunt tratate într-un mod discriminator, pentru că evaluarea celor din prima categorie nu se mai face, pe când a celor din a doua categorie are loc. Şi analiza poate continua.
Ideea este că, în contextul dat, începând cu personalul administrativ şi terminând cu cel de conducere, mai toţi experimentează o stare de jenă şi denotă o încurcătură evidentă în care se află, asemenea unui şcolar care trebuie să dea o lucrare dintr-o lecţie pe care nu a învăţat-o.
Mai mult, fiecare angajat al unităţii de învăţământ se străduieşte să îşi formuleze o părere despre cum vor fi sau nu vor fi plătiţi de acum încolo colegii lor care au titlul ştiinţific de doctor. Suspansul este dat de faptul că nimeni nu ştie în mod clar cum vor decurge lucrurile în fiecare caz în parte, pentru că totul ţine de specificul situaţiei. Dar se pot construi argumente de tipul pariurilor, pentru că o anumită probabilitate este acceptabilă pentru fiecare doctorat.
Deci, profesorii care au titlul de doctor s-au trezit fără voia lor
într-un malaxor social, în care se amestecă prevederi legale, incertitudini legate de aria de competenţă (de pildă, aria de competenţă academică dată prin licenţă şi aria domeniului de activitate propriu-zisă), ambiguităţi privind raporturile acceptabile normativ între specializarea obţinută prin licenţă, aceea dată prin studiile doctorale şi domeniul în care cel în cauză îşi desfăşoară activitatea.
Pentru cei care îşi vor pierde drepturile salariale, probabil că răspunsul la întrebarea: Câtă valoare mai are doctoratul în învăţământul preuniversitar? va fi unul de tipul Poate o valoare simbolică. Doar că, în contextul scandalurilor atât de mediatizate privind plagierea unor teze de doctorat, şi această valoare simbolică a doctoratului a scăzut în mod semnificativ. Simplificând, dacă în trecut opinia publică asocia profesionalismul cu efortul de a susţine un doctorat şi era larg acceptată ideea că progresul este bazat pe cercetare, iar cercetarea era considerată bine-venită nu doar pentru dezvoltarea domeniului respectiv, ci mult mai amplu, că munca în sine era respectată şi aşa mai departe, în ultimul timp, percepţia publică s-a schimbat.
O suspiciune pândeşte răutăcioasă după fiecare teză de doctorat, chiar dacă nu explicit, o bănuială că un plagiat oricând poate fi descoperit pluteşte în aer.
De pe o poziţie externă, se poate concluziona că a avea doctoratul înseamnă să-ţi asumi riscul de a deschide fără voia ta cutia Pandorei, iar problemele de viaţă să vină apăsătoare peste tine.
Probabil că aşa cum a fost o vreme, în care era o adevărată modă să ai un doctorat, urmează un timp în care prea puţini tineri vor mai fi interesaţi de această formă de pregătire profesională.
Dar persoanele semnificative, familia, cercurile de prieteni vor aprecia cu bunăvoinţă şi într-un mod necondiţionat efortul făcut de unul de-al lor pentru a obţine un titlu ştiinţific şi se vor mândri cu el indiferent de circumstanţe.
Într-o discuţie la clasă despre hobby-uri, atunci când, aşa cum se întâmplă de oobicei, unul dintre elevi va întreba: Dar dumneavoastră, domnule profesor, ce hobby aveţi? – probabil că un răspuns uşor stingher de tipul: Eu mi-am dat un doctorat în… va amuza audienţa. Unii dintre elevi poate vor arăta puţin mai mult respect. Alţii însă îl pot considera pe profesorul lor doctor uşor inadecvat: cine îşi mai pierde timpul să dea un doctorat când sunt atât de multe alte lucruri interesante de urmărit, iar viaţa poate deveni oricând provocatoare? Şi aşa mai departe…
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti