În clasele primare aveam, ca mai toți elevii de atunci, un caiet de „expresii frumoase“ pe care le foloseam la compuneri. De fapt, o colecție de clișee de tipul „țurțuri de cristal“, „ghiocei plăpânzi“, „zumzetul harnicelor albine“, „copacii își leapădă veșmintele“, „șoapta pădurii și susurul apelor ne mângâie auzul“ care, învățate pe de rost și folosite cu precizie în text, la locul potrivit, ne aduceau laudele „tovarășei“ și câte o notă de zece. Apoi, citeam aceste compuneri-șablon, lipsite de originalitate, în fața clasei, cu un „glas cristalin“. Expresiile frumoase (și modul de a alătura astfel cuvintele) mi s-au întipărit atât de bine în minte încât ani mai târziu, când am început cu adevărat să scriu, îmi sufocau orice încercare de text literar. „Adina, știm amândouă că poți mai mult!“, mi-a spus prima mea editoare, după ce mi-a citit o nuvelă descriptivă și dezlânată, plină de figuri de stil și de alte „floricele“ de care eram tare mândră. Au urmat alți ani, nu puțini, în care m-am luptat cu toate clișeele învățate la școală, la orele de literatură. Îmi pliveam textele, munceam pe ele ca pe ogor, scriam și rescriam până când cuvintele își pierdeau orice semnificație. Îmi dau seama acum că dacă nu ar fi fost „expresiile frumoase“ poate că aș fi îndrăznit mai mult, poate că aș fi avut curaj să scriu mai repede un roman, poate că aș fi avut mai multă încredere în mine.

Mai târziu, la gimnaziu și la liceu, au urmat comentariile literare dictate solemn de profesor în sala de clasă, notate în caiețel cuvânt cu cuvânt. Și acestea, odată învățate pe de rost, împreună cu câteva citate din „opera literară“ îți asigurau o notă bună la teză sau promovarea unui examen. Pentru majoritatea colegilor mei ora de limba și literatura română era doar un lung și inutil exercițiu de memorare. M-am prins destul de repede că mult mai important era să citești „opera“ în sine. Dacă înțelegeai ce vroia să spună autorul în carte, rețineai mai ușor și comentariile, iar la un examen, de pildă, le puteai reda cu cuvintele tale, e adevărat, ceea ce putea să-ți aducă o ușoară depunctare. La Olimpiadă însă nu, de aceea m-am ferit toată viața mea școlară de olimpiadele de română unde știam că nu voi face „performanță“. Profesorul meu de română din ultimii ani de liceu m-a încurajat să particip la câteva con­cursuri literare pentru adolescenți, iar încercările de a scrie ceva „din capul meu“ fără să mă mai raportez la vreo „operă“ sau la vreun scriitor mi-au schimbat viața. Am continuat să scriu pentru mine – jurnale, începuturi de romane, chiar și un pic de poezie. Nu arătam textele nimănui, eram la un liceu de mate-fizică, știam că nu vor interesa pe nimeni, ba chiar mă temeam că voi părea un pic ciudată sau o inadaptată. Nu vroiam să dau nici la ASE, nici la Medicină. La Bac, la examenul scris, am scris tot „din capul meu“ o analiză comparată între proza fantastică a lui Eliade și cea a lui Vasile Voiculescu. Mi-a plăcut mult subiectul. Am luat 8. Colegul din fața mea care a copiat din caietul ascuns sub bancă două comentarii cu scriitorul numărul 1 s-a născut…, a scris…, scriitorul numărul 2 s-a născut și a scris a luat 10. Astăzi e doctor orelist, un doctor bun.

De multe ori mă gândesc cât de norocoși sunt copiii de astăzi față de cei din generația mea. Au atâtea concursuri literare sau de scriere creativă la care pot să participe (le-aș menționa în primul rând pe cele inițiate de Editura Arthur, însă mai sunt și altele), există ateliere și tabere de creație unde pot întâlni scriitori vii care să le povestească cum stă treaba cu literatura, există cluburi de lectură la care se dezbat cărți, altele decât cele din programă, există reviste în care scriu exclusiv copii, dar și antologii cu poveștile lor. Mulți dintre ei nu sunt doar buni cititori, pot deveni „autori“, nume publicate, de la 10-12 ani. Există o singură condiție, dincolo de talent: să ai alături pe cineva care să te descopere, să te susțină, să te încurajeze. Și de multe ori acel cineva este profesorul de limba română.

Pe Mihaela Nicolae, profesoară la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău am cunoscut-o indirect pe vremea când am inițiat Dilematix, un supliment pentru copii al revistei Dilema veche, de fapt o revistă de scriere creativă pentru copii, prima de acest gen de la noi. Mihaela a trimis pe adresa redacției un colaj de texte scurte ale elevilor lor ei pe o temă dată, fiecare număr Dilematix avea un concurs cu o temă. Textele erau ­dezinvolte, pline de umor și mai ales lipsite de „expresii frumoase“. Nu se simțea deloc intervenția vreunui profesor, era clar că pentru Mihaela concursul nostru fusese doar un pretext pentru un exercițiu creativ liber pe care îl lucrase la clasă, iar copiii au scris ce le-a trecut prin cap. Mi-a plăcut și faptul că nu mi-a trimis texte individuale ale copiilor, așadar nu a provocat (încă) o competiție școlară care să se lase cu ierarhii și cu lacrimi, i-a inclus în colaj pe toți elevii ei dintr-o anumită clasă, a încercat să-i pună pe toți în valoare. Mi-a scris să aleg eu textele care mi se par cele mai bune, cred că am exclus totuși câteva, din lipsă de spațiu editorial, iar după publicare Miheala le-a explicat celor care nu și-au regăsit numele în revistă că nu-i nicio tragedie în asta și că va exista o „data viitoare“. Nu s-a supărat nimeni. Cu timpul, joaca noastră creativă a devenit o tradiție, mai multe generații de elevi ai Mihaelei au scris pentru Dilematix, au căpătat chiar și o rubrică a lor permanentă, i-am numit „buzăii“, elevii mai mari au răspuns unor anchete și pentru revista „mare“, pentru Dilema veche. După dispariția lui Dilematix, tradiția a continuat în Ordinul povestitorilor, revista de scriere creativă a Editurii Arthur.

de Adina POPESCU – scriitoare și jurnalistă

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021