O schimbare recentă și radicală a locuinței m-a adus în situația, nu tocmai conforta­bilă, de a-mi ordona cărțile din vechea bibliotecă, în așa manieră încât ele să încapă, deși dispuse diferit, totuși cu același număr păstrat de volume – așadar, fără renunțări dureroase –, în biblioteca cea nouă, multiplicată, față de cea veche, în privința corpurilor.

…Și a venit, la un moment dat, rândul cărților Profesorului Eugen Cizek: toate dăruite și purtând, înaintea semnăturii, cuvintele afecțiunii celui care le dedica. Extrasele articolelor apărute în cursul ultimelor decenii – cele de-a lungul cărora i-am fost, și eu, alături, sârguincios discipol, și care mi-au fost împărțite de Profesor, an de an (adesea, de mai multe ori pe an), cu aceeași harnică dărnicie – au încăput într-o mapă voluminoasă. Dar ce aveam să fac, adunate laolaltă, cu multele cărți risipite pe diverse rafturi? În ce să le duc, dintr-un loc într-altul, ușor și pe toate odată?

Am luat o servietă de umăr, mai veche, cea mai voluminoasă pe care o aveam, și am început să pun în ea, una câte una, cărțile Profesorului, convins fără ezitare că vor încăpea acolo toate. Surpriza a fost, cum se poate bănui, deplină. Nu doar că, invers decât credeam (date fiind dimensiunile largi ale genții chinezești cu care mi-am purtat, spre facultate și înapoi, ani în șir, eu însumi, nenumăratele materiale bibliografice folosite la ore, mai ales ediții de texte, precum și zeci de pagini de note și comentarii scrise de mână – unele rămase în același stadiu până astăzi), cărțile Profesorului nu au încăput nicidecum toate într-o servietă burdușită ochi. Mai rău s-a întâmplat. Nici măcar fermoarul de bază, garant cert al integrității materiale a conținutului genții în timpul transportului, nu a rezistat la închidere, obligându-mă să-l las periculos de deschis, cu cărțile toate la vedere.

A fost pentru prima oară când am constatat, cu sinceră uimire, în modul cel mai material și cel mai concret și direct cu putință, cum cărțile unui profesor, toate câte au fost elaborate de el într-o viață întreagă și publicate, nu pot încăpea într-o singură servietă: de altfel, obișnuită cu așa ceva, destinată unei astfel de funcții utilitare. Dacă într-o servietă-geantă banală, fie ea și mai voluminoasă și chiar extensibilă printr-un fermoar suplimentar (cum era cea chinezească pe care o aveam, unica disponibilă în acel mo-ment), nu pot să intre toate cărțile unui magistru, atunci, m-am întrebat, ce-ar trebui pentru aceasta? Poate un sac? Sau, cumva, mai multe genți?

Este absolut neîndoielnic faptul că nu în numărul cărților unui savant, de pildă, stă valoarea contribuției sale științifice. Parafrazând și mutând într-un context total diferit cuvintele celebrului Cid -corneillean (la valeur n’attend point le nombre des années), putem la fel de bine spune că valoarea cărților oricărui creator nu se măsoară și nu stă, desigur, în numărul lor. Sau, reluând ideea de la care am pornit, în numărul sacilor ori genților cu care le transportăm de colo dincolo, după necesități.

În decembrie viitor (2023), se împlinesc cincisprezece ani de la plecarea fără întoarcere a Profesorului. Petrecută pe neașteptate, într-un început de iarnă pustie, pe când cărturarul, iubitor pasionat de Lumea cea veche și clasică, până la identificare cu Antichitatea romană, se îndrepta spre vârsta – pe care nu o simțea nicidecum împovărătoare – a reduplicării numărului șapte, sacru și fatidic totodată, printr-o tradiție aproape universală. Ar fi împlinit acei 77 de ani în februarie, întâmplător de Dragobete (sărbătoare neaoșă cu care n-a avut niciodată vreo legătură de suflet), tot așa cum n-a apucat să ajungă nici la Crăciunul lui 2008, de care l-au despărțit doar nouă zile. Se afla, atunci, pe drumul febril al căutărilor de noi și noi subiecte, pentru noi și noi cărți. În anul care avea să-i fie fatal, 2008, tocmai îi apăruse, la Paideia, Eutropius. Ultima carte pe care a apucat să o scrie și să o vadă tipărită. Vom reveni.

Adunându-le împreună, punând alături toate cărțile care i-au purtat, în viață, semnătura pe prima copertă, precum pecetea pictorului ori a sculptorului grec pe un tablou sau pe o statuie ori amprenta meșterului olar pe un vas (σφραγίς), cuvine-se să purtăm și noi zestrea culturală a Profesorului Eugen Cizek în biblioteca memoriei fiecăruia, noi, urmașii căutătorilor printre comorile, spirituale și materiale, ale Antichității, așezând fiecare carte a Magistrului în rafturile celor mai riguros științifice reconstituiri. Așa, nu va mai fi nevoie să le ducem pe ele, cărțile, nici în saci, nici în genți.

Eugen Cizek a fost, mai presus de toate, savantul sintezelor. Parțiale și integrale, în egală măsură și într-o firească alternanță.

A debutat – faptul cel mai semnificativ, în această privință – chiar cu o sinteză, desigur parțială, în mod, aș spune, neașteptat: de două ori. O dată, pentru că debutul său științific editorial, prin Evoluția romanului antic (București, Univers, 1970), a avut loc la o vârstă – avea 38 de ani – la care, și atunci, dar mai cu seamă astăzi, diverși alți cercetători sunt deja la a doua, la a treia sau chiar – cei mai rapizi dintre ei – la următoarele cărți apărute, incluzând teza de doctorat publicată. A doua oară, pentru că încă tânărul, în acea vreme, cadru didactic universitar bucureștean supunea unei analize istorice și comparative complexe un gen literar surprins, la rândul lui, în dublă diacronie, greacă și latină, de-a lungul unei Antichități clasice, în esența ei, duale. O vârstă culturală ignorată, de altfel, de mulți cercetători, mai vechi sau mai recenți, în domeniu, convinși întru totul că istoria literară autentică începe, și nu doar în spațiul romanului, cu modernitatea.

Au urmat alte sinteze parțiale: acelea consacrate, pe rând, cronologic, marilor epoci, distincte în primul rând sub raport cultural, dar și ideologico-politic, din șirul istoriei romane.

Eugen Cizek a început cu epoca favorită: cea a lui Nero. La care a revenit de-a lungul vieții, ori de câte ori a resimțit – uneori, cu acuitate – nevoia să-și revadă și chiar să-și revizuiască propriile opinii, adâncindu-le, completându-le, reordonându-le într-o nouă configurație.

Prima sinteză a epocii neroniene, produs direct al cercetărilor doctorale, s-a numit chiar așa: L’époque de Néron et ses controverses idéologiques (Leiden, Brill, col. „Roma Aeterna“, 1972). A fost punctul de pornire, fundamentul tuturor celorlalte cercetări ale Magistrului consacrate neronismului și epocii corelative în ansamblul ei. Ca și o bună parte din celelalte lucrări, L’époque de Néron a rămas, din păcate, netradusă în română.

După exact zece ani, Néron (Paris, Fayard, 1982) – cu traducerea corespunzătoare în italiană (La Roma di Nerone, Milano, Garzanti, 1984 și 1986) și română (Secvență romană, București, Editura Politică, 1986: „traducere românească cenzurată“, cum avea să o califice autorul însuși, în lista de lucrări preliminară Cuvântului-înainte la ediția a II-a a Istoriei literaturii latine, București, Grupul Editorial Corint, 2003) – a fost, în pofida titlului indicând un simplu traseu biografic, mult mai mult decât o reconstituire a vieții principelui, așa cum va fi cazul monografiilor ulterioare, care vor purta, simplu, tot doar numele unor principi, respectiv împărați romani. De fapt, în toate variantele sale traducționale, la fel ca și în originalul francez inițial, revăzut ulterior (cf. infra), Néron se vădește, și azi ca și oricând, a fi un text complex, situat la întretăierea unei duble reconstituiri: a destinului unei epoci și a emergenței (cuvânt drag Magistrului, pe care l-am preluat cu bună știință și în semn de omagiu din lexicul lui favorit) a unei voințe politice individuale, proiectate pe fundalul respectivului destin istoric. Să mai adăugăm două detalii semnificative legate de destinul cărții. O nouă ediție, însă cu titlul complet diferit (presiune a marketingului editorial…), a apărut și în Franța, dar la o altă editură pariziană: Néron, l’empereur maudit, Marabout, 1988. Pe de altă parte, imediat după ce, în 1982, Eugen Cizek a fost încununat cu Premiul European al Asociației Scriito-rilor de Limbă Franceză (AELF), în anul următor, Academia Republicii Socialiste România i-a acordat, la rândul ei, cel mai înalt premiu din domeniul științelor și literelor umaniste, „Timotei Cipariu“ (1983).

Magistrul a continuat, în aceeași viziune a sintezelor parțiale (alternând, de la un deceniu la altul, prin tipuri diferite de abordări), cu marile epoci, și ele ordonate, desigur, istoric.

Astfel încât, după Néron, a urmat, în chipul cel mai firesc, secolul subsecvent, al II-lea p.Chr., cel marcat de una dintre cele mai definitorii vârste – prin echilibrul relativ dintre stabilitate și expansiune – ale romanității: Epoca lui Traian. Împrejurări istorice și probleme ideologice (București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980). Sub supravegherea atentă a autorului, cu revizia explicit menționată (într-un succint Avant-propos lămuritor) a întregului volum, cartea a fost tradusă de Caius Franțescu în franceză (L’époque de Trajan. Circonstances politiques et problèmes idéologiques) și editată simultan la București și Paris, prin colaborarea editurii românești sus-amintite cu celebra Société d’Édition „Les Belles Lettres“ (1983). Așa cum avea să arate viitoarea formă originală, am cunoscut cartea înainte ca ea să fie publicată, student clasicist fiind în penultimul an, al treilea (1977-1978), așadar, ca un fel de nucleu, într-un format sintetic, parțial și oral, audiind cursul „special“ – cum se numea tipul de disciplină în sistemul de învățământ pre-decembrist, corespunzând actualelor discipline opționale – despre campaniile lui Traianus: un curs ținut de magistru, cu aplombul cunoscut și cu detașarea, în timpul prelegerii, de toate actualitățile celeilalte epoci, (autointitulate) „de aur“, chiar în sala (212) care găzduia, pe atunci, Catedra de Filologie Clasică, în edificiul din strada Edgar Quinet. Problemele de spațiu didactic ale Facultății de Limbi și Literaturi Străine au existat dintotdeauna, și pare că s-au transmis de la o generație la alta, de la o epocă la alta…

Cea de-a patra sinteză parțială, în egală măsură de natură și substanță istorică, Eugen Cizek i-a dedicat-o împăratului Lucius Domitius Aurelianus, din secolul următor celui al lui Traianus. Monografia a fost redactată, ca și teza de doctorat consacrată epocii lui Nero și, de asemenea, ca și secvența neroniană ulterioară, direct în franceză, rămânând, la rândul ei, netradusă încă în română. Gazdă editorială a fost aceeași reputată Société d’Édition „Les Belles Lettres“ din Paris, în anul 1994. Din lista gratulatorie care încheie cuvântul-înainte (Avant-propos) al cărții nu lipsește numele colegului și prietenului său Dan Slușanschi, „qui, durant bien des années, m’a exhorté à rédiger un livre sur Aurélien“.

Ambiția savantului clasicist, niciodată declarată în paginile discret confesive ale vreunei cărți, dar vizibilă încă din anii primelor sale publicații în volum, a fost – și a rămas mereu, până la sfârșitul prodigioasei cariere științifice petrecute exclusiv în universul tomurilor – aceea de a oferi (nu în ultimul rând, lui însuși) mari sinteze globale, anticipate și pregătite de cele parțiale. Eugen Cizek a realizat, încă din spațiul restrâns al primelor sale cărți, că o istorie a literaturii latine, solidă, globală și purtând pecetea unui spirit vizionar, al unei Weltanschauung coerente și unitare despre spiritul și literele romanității, o istorie a literaturii latine semnată de un specialist român, care să ducă faima școlii naționale de Filologie Clasică dincolo de o reputație locală și conjuncturală, efectiv lipsește. Dar și-a dat seama, totodată, că o astfel de istorie globală a literaturii nu se poate scrie -dintr-odată, fără un antrenament și un exercițiu migălos preliminar: asemenea unui pianist care, înainte să atace partitura vijelioasă a unui concert beethovenian, să spunem Imperialul, pentru pian și orchestră, își face mâna exersând la infinit delicatele și rotundele game ale unor sonate sau nocturne de Chopin.

Așa s-a născut prima istorie compactă a literaturii latine (cronologic vorbind, din deceniile următoare celui de-Al Doilea Război Mondial) purtând semnătura unui singur autor român, într-o perioadă, amplă și intensă, în care erau în plin avânt lucrările colective: Istoria literaturii latine. Imperiul. Partea I. București, Tipografia Universității din București, 1975; Partea a II-a, ibid., 1976. Globală – căci poartă asupra literaturii latine în ansamblul evoluției sale, nu asupra unui gen literar sau altul, asupra unui autor sau grup de autori latini –, această istorie nu este, totuși, decât una tot parțială, nu integrală. Pentru că era în plină pregătire și elaborare, în acele decenii (începând cu anii ’60 și continuând cu anii ’80), ceea ce se cunoștea, neoficial, sub denumirea de „istoria (literară a) Catedrei“: și anume seria de volume dedicate de co–lectivul Catedrei de Filologie Clasică a Universității din București (aflat sub coordonarea profesorului N.I. Barbu) întregii literaturi de expresie latină din Antichitatea romană. Eugen Cizek, prin cele două volume apărute la celebrul T.U.B. al universității bucureștene – „Tipografia Universității din București“, „părintele“ Editurii de azi a aceleiași universități – a umplut exact golul anilor ’70 din șirul publicațiilor românești de sin-teză istorico-literară în materie de Antichitate latină.

I-au trebuit douăzeci de ani („vingt ans après“…) Magistrului să facă – de această dată, exclusiv în limba română – saltul, calitativ și cantitativ deopotrivă, de la o istorie globală la una integrală a literaturii latine. Anume, acea istorie, care acoperă scrisul literar, dar și fenomenele oralității anonime și colective, din spațiul romano-italic, începând cu zorii formării „universului mental ro–man“ – ca să îi preluăm una dintre formulele specifice modului său de gândire și proprii din punct de vedere stilistic –, până la ultimul istoriograf, poet, orator, filosof sau erudit păgân al decisivului veac al V-lea p.Chr. (sau „d.Hr.“, cum prefera să denumească era creștină), veac aflat la încrucișarea cu primul deschizător al medievității. Este, după cum știm, cea dintâi istorie completă, deci integrală, a literaturii latine în limba română, simplu intitulată ca atare, care acordă, pentru prima oară după sincopa politico-ideologică postbelică din România, locul cuvenit „Literaturii creștine“ și deschiderii ei „spre un nou umanism“ (formula din cuprinsul sintetic al ultimului capitol, al XXXIX-lea).

Această unică istorie românească a literaturii latine acoperind Antichitatea romană s-a construit în două etape.

Prima a fost varianta inițială a Istoriei literaturii latine (București, Societatea Adevărul S.A., vol. I-II, 1994). Ea s-a concretizat printr-o elaborare mult mai suplă a materialului istorico-literar în raport cu Istoria literară a Imperiului. Aceasta din urmă fusese concepută, în anii ’70, pentru a servi în primul rând unor finalități didactice și se înfățișa întocmai unui curs universitar prin excelență. Cu rubrici distincte, urmărind tipare de analiză predefinite și imutabile, lăsând prea puțin loc – mai ales, pentru un cititor avizat – conexiunilor dintre ca–pitole, perioade, epoci și personalități, în general preferând apodicticul în defavoarea manifestă a dubiului, a interpretărilor multiple sau chiar a necesarei in-certitudini, având în vedere câte goluri de informație sau de surse marchează devenirea complicată, poliedrică și polimorfă, a literaturii latine imperiale.

În al doilea rând, această primă istorie integrală introduce în istoriografia românească a Antichității clasice câteva principii fundamentale, care susțin întrega viziune cultural-istorică. Dintre acestea, două mi se par a scoate cel mai bine în evidență originalitatea demersului în–treprins și soliditatea inebranlabilă a lui. Le-am putea denumi, pe de o parte, principiul ordonării cronologice (și nu în manieră tematică sau genologică, respectiv mixtă, hibridă, prin combinarea perspectivei istorice cu aceea dată de arhitectura genurilor și speciilor literare). Pe de altă parte, se poate vorbi de principiul actualizării metodologice în elaborarea unei istorii a literaturii, mai cu seamă a uneia aparținând Antichității: recursul, altfel spus, la abordări metodologice din domenii complementare, precum structuralismul lingvistic și literar-poetic sau psihanaliza – complet absente în demersurile istorico-literare anterioare din spațiul românesc al Filologiei clasice. În sfârșit, editorial vorbind, Eugen Cizek recurge și la o tehnică aparte, inovatoare, aproape deloc utilizată de autorii precedenți, și anume la corpul de literă mic (așa-numitele „petite“, din fr. [lettres] petites), care prezintă dublul avantaj de a nu „dilata excesiv volumul cărții“ și de a face „să se scoată în relief analizele fundamentale“ (am citat două scurte pasaje din „Cuvântul înainte“ la ediția a II-a).

A doua etapă în scrierea primei istorii integrale și de autor a literaturii latine, în limba română, i-a luat Magistrului, din nou, un număr impresionant de ani: de data aceasta, numai zece. Căci noua ediție, a doua și ultima până în acest mo-ment (deși, de atunci, au trecut, iarăși, aproape două decenii!), a Istoriei literaturii latine, „revăzută și adăugită“, a apărut în anul 2003, la Grupul Editorial Corint din București. Numai „revizuirea și mai ales amplificarea textului“ – așadar, verificarea și îmbogățirea lui – au avut nevoie de cinci ani. Dar aspectul cel mai important al revizuirii a constat în altceva decât simplul și banalul control curent. Pentru a nu rezuma ceea ce au adăugat alți încă aproape cinci ani, îi lăsăm cuvântul autorului însuși, care vorbește cel mai bine și cel mai avizat despre propriile eforturi laborioase, truditoare în strictul sens al cuvântului: „La ediția a doua, aproape fiecare capitol a fost amplificat. Volumul al doilea a fost în întregime rescris. Textul consacrat literaturii creștine a fost practic triplat. Adăugirile au avut ca ținte nu numai introducerea unor noi puncte de vedere personale în anumite probleme și afirmarea altora, ci și valorificarea exegezelor moderne ne–utilizate în ediția întâi. /…/ Au sporit desigur și numărul și dimensiunile notelor de la fiecare capitol. Practic, doar tablele de materii, în română și franceză, au rămas nemodificate“ (din nou, in extenso de această dată, un fragment din „Cuvânt înainte la ediția a II-a“, datat martie 2001).

Diverse alte precizări, mergând până la finețea detaliului confesiv, îl întâmpină pe cititorul noii ediții, oferite într-un succint „Avertisment“, cu care se deschide volumul al II-lea. Rescrierea integrală, pe care Magistrul o mărturisise, spre informarea corectă și exactă a cititorului, în deja amintitul „Cuvânt înainte“, este exemplificată prin modificările operate la nivelul capitolelor, multe dintre ele fiind „radical schimbate și substanțial modificate“: spre exemplu, „/…/ capitolele privind pe Tacit și îndeosebi pe Petroniu au fost redactate diferit de cele din ediția întâi“, iar cel „hărăzit literaturii creștine a fost simțitor mărit, fiind cel puțin (s.n.) de trei ori mai amplu decât cel din ediția întâi“ (ibid.). Afirmațiile autorului se pot ușor verifica, inclusiv cantitativ. Dacă primul volum, în această ediție secundă, numără un total de 386 de pagini, cel de-al doilea înregistrează cu 112 pagini mai mult: 498! Și prin acest fapt – dincolo de modificările de substanță, incluzându-le pe cele stilistice („Am recurs chiar la modificări stilistice“, notează Eugen Cizek în finalul „Avertismentului“) –, lectorul, atât cel specializat, cât și „marele public“ (sintagmă utilizată în cuprinsul „Cuvântului înainte“), va observa și va confirma acele „radicale transformări“ (penultimul rând al „Avertismentului“) pe care autorul le-a operat, revenind, iarăși și iarăși (iterum atque iterum), asupra propriului text anterior, mulțumit, în cele din urmă, doar atunci când textul final, reelaborat, refăcut, renăscut parcă, a ajuns să atingă și a căpătat dimensiunile monumentului, strălucirea marmorei.

Magistrul a avut, prin urmare, rar-întâlnita, chiar și printre cercetătorii cei mai fecunzi și lucizi, vocație a globali-tății, a totalității. Pentru el, Istoria, ca domeniu al Științei generale – fie istoria cronologic evenimențială, fie ca demers teoretic, respectiv ca experiment scriptural, deci ca istoriografie –, era spațiul întregului. Așa s-au născut faimoasele sinteze monografice, tematice, cele care i-au atras și adus lui Eugen Cizek, în panoplia savanților europeni contemporani (mai ales în școala academic-universitară franceză, unde se și formase la nivelul studiilor doctorale și de care se simțea cel mai mult atras, având, la rândul lui, magiștri direcți – precum Pierre Grimal – și nenumărați prieteni și colegi, de la Alain Michel, Robert Étienne la Paul-Marius Martin, Florence Dupont sau Carl Deroux, pentru a lăsa deoparte, din motive lesne de înțeles, o listă absolut impresionantă), faima de istoric al Antichității romane.

Așa s-au născut monografiile dedicate mentalităților, instituțiilor politice, istoriei romane și, totodată, istoricilor latini, nu mai puțin „teoriei și poeticii genului [istoric/istoriografic]“, în sfârșit, ca un corolar și ca o încununare în același timp, istoriei Romei antice, cu prelungirile ei material-spirituale până dincolo de Evul Mediu, în (de)plină modernitate.

Au apărut, astfel, pe rând:

⇐ Faimoasa sinteză monografică despre Mentalités et institutions politiques romains (Paris, Fayard, 1990, al doilea tiraj în 1996), scrisă direct în franceză, ca și multe dintre predecesoarele și continuatoarele sale, în cazul de față cu traducerea ulterioară în română, datorată lui Ilieș Câmpeanu (sub titlul echivalent Mentalități și instituții politice romane, București, Editura Globus, 1998); de-a lungul celor nouă capitole, precedate de o introducere și urmate de unul concluziv, volumul îl poartă pe cititor de la „miracolul roman“ la „sfârșitul miracolului“, vorbind, de-a lungul celor 400 de pagini ale ediției originale, despre „substanța mentalităților și a instituțiilor romane“, precum și despre „supraviețuirea“ acestora. Cu privire la Antichitatea clasică, nu există, în spațiul bibliografic românesc, nici un alt studiu în domeniu.

⇐ Histoire et historiens à Rome dans l’Antiquité (Lyon, Presses Universitaires de Lyon, 1995); este singura carte a Profesorului – scrisă și ea direct în franceză –, care nu a putut beneficia de note (editura a estimat că acelea, redactate complet în momentul predării manuscrisului dactilografiat al cărții, ar fi adăugat încă aproximativ 100 de pagini celor 350 care aveau să iasă de sub tipar); dedicată, în mod cel puțin aparent surprinzător, me–moriei prietenului său, romancierul român Alexandru Ivasiuc, tragic dispărut în împrejurările cutremurului devastator din 1977, și această monografie – care vorbește, cum aflăm din „Avertismentul“ extrem de concis cu care se deschide volumul, despre „evoluția istoriografiei la Roma“, „de la un capăt la altul al ei,“, atât din perspectiva scriitorilor istorici, cât și din aceea a „genurilor“, pe care istoriografia latină le-a cunoscut și pe care istoriografii le-au ilustrat – își așteaptă, până astăzi, traducătorul avizat.

⇐ Essai sur une théorie de l’histoire (București, Editura Universității din București, 1998), o sinteză extrem de severă cantitativ (189 de pagini în format „de poche“ sau A5, în denumirea curentă tipografică), și ea redactată direct în franceză și rămasă netradusă; autorul pornește de la o carte, cândva celebră ca și autorul ei, istoricul român A.D. Xenopol (de altfel, și dedicatarul volumului), intitulată La théorie de l’histoire, și își propune să realizeze, sub forma unui eseu științific extrem de riguros argumentat (inclusiv prin intermediul notelor), o nouă teorie a Istoriei, în dubla ei calitate (pornind de la distincția operată de Léon Halkin – în anii ’80 –, de la care se va inspira și în următoarea exegeză, menționată imediat mai jos): de „istorie-cunoaștere“ și de „istorie-realitate“ (Avant–propos, p. 7), cu insistență specială asupra „problematicii epistemologiei, a me-todologiei istoriografiei“ (ibid.). Înaintea concluziilor generale, recapitulative (cap. VI), eseul îl provoacă pe cititor să găsească unul sau mai multe răspunsuri la tulburătoarea întrebare: Y-a-t-il un sens de l’histoire? Are, într-adevăr, istoria (noi am folosi majuscula) (vre)un sens?

⇐ Istoria în Roma antică. Teoria și poetica genului (București, Editura Teora, col. Universitas, 1998), studiu de–taliat, apărut la numai trei ani de la voluminoasa monografie lyoneză consacrată istoriei și istoricilor din Roma antică. În pofida interferențelor provocate de identitatea obiectului cercetării – spațiul istoriografic latin –, avem de-a face, în mod evident, cu o continuare și o completare, în același timp, a investigației anterioare. Interesează acum, spre deosebire de abordările precedente, inclusiv de la nivelul literaturii latine în ansamblul său, nu evoluția unui gen major în peisajul culturii Antichității clasice (gen pe care savantul român îl percepea, mult mai curând, ca pe o [con]federație de genuri corelate, decât ca pe un singur și nediferențiat gen), ci „ideile privitoare la poetica și la teoria istoriei, pe care le-au elaborat istoriografii înșiși, în special în prefețele lor teoretice“ (Prefață, p. 11). Firește, istoriografii supuși investigației dintr-o atare perspectivă sunt abordați într-o manieră inevitabil cronologică (fapt care conduce tot înspre o viziune istorico-literară asupra materialului supus analizei). Elementul esențialmente original al acestei analize constă, de fapt, în atragerea în investigație a unor personalități culturale din afara istoriografiei propriu–zise: căci reflecțiile identificate despre scrierea istoriei și despre statutul ei epistemologic aparțin nu istoriografilor în exclusivitate, ci și unor scriitori de talia lui Cicero, Quintilianus sau Plinius cel Tânăr. În felul acesta, gândirea teoretică latină despre Istorie și scrierea ei se vădește a fi parte integrantă a culturii literare latine. În schimb, conștient de complexitatea și vastitatea temei, Magistrul lasă, programatic, deoparte „ideile istoricilor și teoreticienilor creștini“, ale căror concepții privitoare la istorie și istoriografie, alcătuind „un capitol foarte interesant, dar temeinic particularizat în evoluția gândirii universale“, „trebuie să formeze obiectul altei cercetări decât cea de față“ (ibid.).

⇐ Istoria Romei (București, Editura Paideia, colecția cărților de referință – Seria Istorii, 2002), cu cele 673 de pagini ale sale (incluzând și tablele de materii, una dintre ele fiind redactată, ca de obicei, în franceză: inegalabil record cantitativ editorial, între altele…), vine ca o adevărată încununare a tuturor preocupărilor savantului român legate de istoria romană – aici, în primul rând, cea evenimențială – și anticipează, cu doar un singur an, încununarea operei de readucere în actualitatea culturală și educațională a întregii culturi literare latine din Antichitatea romană, încununare reprezentată de Istoria literaturii latine în cea de-a doua ediție a sa. Cuprinsul ne oferă imaginea unui drum în zig-zag, de-a lungul și de-a latul unui noian de evenimente: de la istoria internă la cea externă a Romei, și de la istoria strict evenimențială, politico–militară, a acesteia, la tot ceea ce se află în afara evenimentelor propriu-zise, și anume cadrul și contextul social, economic, spiritual-religios, mental, cultural, literar și, nu în ultimul rând, cotidian. Marile teme ale istoriei Romei în Antichitate pot fi sintetizate în trei mari direcții: Roma, ca putere globală într-o lume ne-globalizată încă (de acum peste două milenii); „misiunea“ Romei în Istorie; raportul dintre stabilitatea statală și criza funcțională a mecanismelor instituționale în Lumea Veche. Prin modelul istoric oferit, prin aspirația spre o unitate universalizantă (se poate vorbi, cu perfectă legitimitate, de un triplu model unional, mediteraneean: european, vest asiatic și african), anticipând paradigme politice confederative uni- sau multinaționale, precum statele unite sau uniunea europeană, lecția istorică a Romei antice își menține cea mai vie actualitate, pe care Profesorul Eugen Cizek nu ezită o secundă să o numească „această eternitate a Romei“ (cap. XII. Roma medievală și modernă. Epilog, p. 658). La propriu vorbind, conchide savantul, „Roma este cu adevărat eternă“ (p. 662). Ce altă dovadă ar mai trebui, în afara istoriei ei înseși?

În pofida detaliatei enumerări descriptive de mai sus, suntem încă departe de a fi epuizat lista studiilor care, în formă de carte – tot mai voluminoase, odată cu trecerea anilor – au purtat semnătura lui Eugen Cizek.

În aceeași ordine a aparițiilor, anii apropiați de debutul editorial, dar, la celălalt capăt, și cei aparținând ultimului deceniu de viață, au cunoscut un grup de studii strict monografice, închinate atât personalităților de cea mai reprezentativă valoare ale culturii literare latine, cât și unora dintre cei mai remarcabili diriguitori politici ai istoriei romane.

Astfel, în aceiași ani ’70, în care s-a cristalizat sinteza de debut asupra romanului antic și a fost publicată teza de doctorat despre (în formularea autorului) epoca lui Nero și controversele sale ideologice, au mai apărut, trădând o putere de muncă inegalabilă (mai ales de către succesorii lui universitari), încă trei monografii, dintre care două biografii propriu-zise și un studiu de operă.

Este vorba, mai întâi, despre viața și activitatea celui mai original („neclasic“ îi va spune, cu deplin temei) filosof și eti-cian, dar și literat și om politic roman din epoca imperială, Lucius Annaeus Seneca, preceptorul și victima lui Nero. Cu totul neîntâmplător, cartea purtând, simplu, numele filosofului ca titlu – Seneca – a apărut exact în același an (1972, la București, Editura Albatros, col. „Oameni iluștri“) ca și teza de doctorat, publicată la Leiden. Monografia, construită după clasicul tipar biografic, în mod evident s-a născut din uriașul material strâns pentru teză, pentru că partea inițială a principatului lui Nero, cea blândă și supusă – faimosul quinquennium Neronis –, nu ar fi existat, fără exercitarea unei duble presiuni formative: cea maternă, pe de o parte, cea filosofico-etică și comportamental–atitudinală, pe de alta. Scriitorul Seneca n-ar fi încăput pe deplin în teza despre Nero și ideologia epocii acestuia, ci numai separat. Ultimele trei capitole ale cărții (exceptându-l pe cel final, de „Concluzii“), dintr-un total de nouă, aduc viața personajului istoric Seneca în lumina propriei opere literare, inclusiv aceea propriu-zis filosofică.

Imediat următoarea monografie, construită pe tiparele unei duble biografii, ca, de altfel, și precedenta – viața omului și viața operei – a apărut la numai doi ani după monografia senecană: Tacit (București, Editura Univers, 1974). Cu ea în mână și cu imaginea, în ochii minții, a profesorului recent cvadragenar (pe care îl cunoscusem direct, copil fiind, purtat de elanurile și planurile secrete ale mamei mele, cu ocazia primului Congres mondial de latină vorbită de la București, din 1970), m-am decis și îndreptat definitiv să dau admiterea, în vara lui ’74, la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, mai precis la secția al cărui nume figura în mijlocul titulaturii instituției. Monografia taciteică mărturisea, în chip mai mult decât evident, cea mai profundă și durabilă pasiune a încă tânărului Magistru – care își continua cariera de cercetător la Lyon, după cum atestă notița cronologică introductivă, datată „ianuarie 1972“ – pentru Istorie în genere, pentru istoriografie în mod particular și pentru cel mai mare istoric al Antichității romane, Publius Cornelius Tacitus, în special. O frază, intenționat premergătoare studiului, ne reține și frapează atenția. Ea vorbește despre curajul, asumat – de un tânăr, atunci, de cca 40 de ani, aflat mereu (și așa, până la sfârșitul vieții) în permanentă goană după informația bibliografică la zi și de ultimă oră –, și anume de a se confrunta (și înfrunta, aș zice) cu opera celui mai comentat -scriitor latin: căci, notează foarte plastic tânărul maestru, „s-a scris atâta despre Tacit, încât, cu paginile desfăcute ale cărților și articolelor respective, am putea acoperi integral oricare dintre marile orașe ale lumii moderne“ (Notă introductivă, p. 6). Dar ce s-ar întâmpla astăzi, ne-am întreba noi în continuare, la peste 50 de ani de la scrierea acestor rânduri, dacă am pune la socoteală și paginile dedicate, din belșug, de Cizek însuși lui Tacit(us)?

Singurul studiu consacrat unei opere a apărut la doar trei ani după monografia închinată lui Tacitus și îl are ca autor pe contemporanul acestuia, biograful principilor veacului întâi, Gaius Suetonius Tranquillus: Structures et idéologie dans „Les vies des douze Césars“ de Suétone, București, Editura Academiei – Paris, Société d’Édition „Les Belles Lettres“, 1977. Nu întâmplător, Nota introductivă la volumul anterior, cel dedicat lui Tacitus, purta mențiunea locului unde fusese redactată: căci, în ianuarie 1972, viitorul Magistru se afla la Universitatea Lyon II Lumière, unde își pregătea susținerea tezei de doctorat de stat. Susținerea – rezultă din succintul Avant-propos al cărții – a avut loc pe data de 9 iunie 1973, în fața unei comisii alcătuite din cele mai prestigioase nume ale Filologiei clasice franceze din deceniile celei de-a doua ju–mătăți a secolului trecut: în ordinea enumerării din text, Michel Rambaud (Lyon III), Pierre Grimal (Paris-Sorbonne), Jean-Paul Boucher (Lyon III), Alain Michel (Paris-Sorbonne). Tema și conținutul tezei le regăsim în totalitate în volumul imediat mai sus amintit. Din-colo de bibliografia consultată și menționată – una de-a dreptul impunătoare, ca întotdeauna în cazul lui Eugen Cizek –, impresionează efectiv analiza desfășurată de tânărul savant. Este una de o acuratețe, minuțiozitate și rigoare de-a dreptul matematice, supunând celebrul text suetonian unei duble investigații analitice, cantitativ-numerice și calitativ ideatice. Rămân, în istoria Filologiei clasice internaționale moderne, absolut originale și exemplare identificarea și organizarea de către cercetător, pe rubrici, coloane și seturi de fascicole, a „trăsăturilor Cezarilor“ suetonieni. Fără a mai vorbi de contextul exhaustiv – istoric, politic, ideologic, cultural și literar –, pe fundalul căruia se plasează întreaga analiză a operei.

Spre celălalt orizont, al maturității savantului, se plasează grupul studiilor monografice dedicate principilor Claudius și Titus. Numele protagoniștilor imperiali ai istoriei romane din același fascinant întâi secol imperial formează, ca și în cazul monografiei senecane, titlul celor două cărți: simplu, Claudiu (București, Editura Teora, 2000) și L’empereur Titus (București, Paideia, col. Paideia Academice, 2006), ultimul studiu fiind, din nou, redactat direct în franceză și așteptându-și, și el, tălmăcitorul. Eugen Cizek se vădește, astfel, a fi fost istoricul-biograf al principilor romani acoperind aproape toate secolele imperiale: secolul I p.Chr., cel al descoperirii și transpunerii în realitatea politică, în mod variat și contradictoriu, a formulei Principatului; al II-lea p.Chr., secolul consolidării formei de stat imperiale, și al IV-lea p.Chr., veacul trecerii ireversibile de la Principat la apogeul imperial, Dominatul, prin care se transmite erei imediat subsecvente Antichității secretul politic și militar al viitorului autoritarism medieval, bizantin și occidental european în egală măsură.

Atracția savantului român – fascinat, încă din anii debutului științific, mai ales de figura principelui, respectiv a împăratului roman, ca emblemă a fundamentelor istoriei europene ulterioare – poate fi pusă într-o generică, dar, poate, subterană legătură cu tendințele autoritariste asumate de ideologia politică a epocii în care s-a format ca cercetător: într-o Românie a socialismului multilateral dezvoltat, o epocă (devenită) de aur, din ce în ce mai dominată, apoi finalmente subjugată de ideea de personalitate care făurește și stăpânește Istoria, care dă și își lasă epocii, conduse cu mână de fier, numele propriu. Născut înainte de ultima conflagrație mondială și format în contextul cultural-educațional imediat următor, Eugen Cizek a trăit cu intensitate și a căutat să înțeleagă, descifrându-le mecanismele și investigându-le comparativ, toate experiențele politice pe care istoria României, a Europei și a lumii postbelice le-a cunoscut de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Principii și împărații romani, istoria în variantă romană a umanității i-au servit drept cheie de înțelegere a paradigmelor istorice, ciclic repetabile în esența lor.

Ultimul volum apărut în viață, chiar în anul plecării definitive, nu aparține orizontului propriu-zis istoric, ci celui – din nou – strict literar. Atenția se îndreaptă, iarăși, asupra scrisului, asupra culturii literelor latine, semnificativ reprezentate de unul dintre istoricii de rang secund: Eutropius (București, Paideia, col. Pai-deia Academice, 2008). Ultima carte a Profesorului urmează și desăvârșește cel puțin două tendințe. Este monografia consacrată unui scriitor al epocii imperiale, precum Seneca sau, mai aproape, istoricii Tacitus și Suetonius, de pildă, pe de o parte. Pe de alta, ne aflăm, ca mo-ment pe spirala Istoriei, la apogeul Imperiului, aflat nu departe de faza sa finală, mai exact în veacul plenar al Dominatului, al IV-lea, fertil în noi experiențe politice și cunoscând momente culminante (epoca celui de-„al treilea clasicism“, constantino-theodosian).

Am lăsat deoparte cărțile care, deși nu sunt studii, poartă aceeași semnătură și trădează aceeași pasiune pentru literele latine imperiale. De data aceasta, dă–ruite cititorului român ca tălmăciri, de regulă îndelung elaborate și abundent însoțite de studii introductive și note. Doi au fost autorii predilecți, aparținând se–colelor de început ai aceluiași Imperiu: Petronius, primul romancier latin (păstrat), și inepuizabil fascinantul Tacitus. Satyricon-ul l-a tradus și retradus, în to–tal, de trei ori. Practic, toată viața Magistrul a stat cu ochii gândului la capodopera petroniană, din anii ceaușismului atotbiruitor până în ultimul deceniu de viață. Un studiu detaliat al evolu-ției și metamorfozelor acestei mereu iscoditoare tălmăciri – unică în peisajul Filologiei clasice românești – își așteaptă autorul. Indiscutabil, succesivele retraduceri petroniene merită să rețină atenția mai ales a celor care, ucenicind, azi, în siajul unei prestigioase tradiții, ambiționează să ofere culturii românești noi valențe ale operelor Antichității latine, încă parțial poposite în bibliotecile noastre. În cazul lui Tacitus, Eugen Cizek a tradus trilogia operelor de mici dimensiuni, premergătoare panoramicelor Historiae și Annales. Practic, simultan cu retraducerea ul–timă a romanului petronian și cu finalizarea ediției a II-a a monumentalei Istorii a literaturii latine, apar tălmăcite Agricola (cu titlul românesc Biografia lui Agricola. Începuturi ale istoriei Marii Britanii, București, Paideia, Colecția cărților de referință – Seria Istorii, 2003), Germania (cu același titlu, ibid., 2004) și Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori, ibid., 2004, ultimele două în cadrul unui singur volum).

Extrem de semnificative, pentru o viitoare istorie a Filologiei clasice românești (din România, mai exact), ne apar dedicațiile celor două traduceri taciteice. Le reproduc, fără alte comentarii, în în–tregime. „Dedic această carte [este vorba de Biografia lui Agricola] salvării învățământului limbilor clasice din România“. „Dedic această carte [volumul închinat celorlalte două opuscula taciteice] salvării învățământului limbilor clasice (latină și greacă veche), precum și întregii pregătiri umanistice, adică istoriei, filosofiei, limbii și istoriei literaturii române. Toate în prezent urgisite“.

„În prezent“ însemna, atunci, începutul primului deceniu al noului secol XXI. S-a schimbat, după aproape douăzeci de ani, ceva? Într-unul din numerele precedente ale Tribunei învățământului (28-29/2022, pp. 116-119), Ștefan Colceriu se întreba, cu aciditatea unei ironii amare: La ce folosește latina azi? Nu pentru că el, distinsul tânăr cercetător, n-ar (fi) ști(ut): ci pentru că alții, cei mai mulți, imensa majoritate, nici nu știe, nici n-o interesează. Cuvintele magistrului nostru comun, despre urgisire și despre lenta năruire a învățământului studiilor clasice, rămân perfect valabile și în România de astăzi.

Membru de onoare, respectiv corespondent, al unor academii de mare -prestigiu și vechime din Europa – Academia de Științe, Litere și Arte din Lyon, creată în anul 1700, și Academia Regală de Litere din Barcelona –, savantul român nu a fost onorat, nici măcar post mortem și in memoriam, de Academia Română sau de unul dintre forurile academice subsecvente și concurente local. Poate aceste rânduri de aici vor însemna și vor fi un îndemn, cu totul întemeiat, de reparare, oricât de târzie, a unei soarte -profund nedrepte.

Dacă tânărul ucenic n-a ezitat să-și numească Magistrul și prietenul Pierre Grimal prin onoranta sintagmă latină princeps philologorum, „întâiul dintre filologi“, suntem în măsură să-i acordăm, la rândul nostru, fără nicio ezitare, aceeași caracterizare, aplicată spațiului cultural românesc: acela, între fruntariile căruia Eugen Cizek a strălucit ca un pilduitor, ca un autentic, ca un inegalabil princeps philologorum Dacoromanorum. Cu și prin toate cărțile lui de savant român clasicist contemporan. Cărți care se măsoară cu rafturile bibliotecilor lumii.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022