O „mitologie” umoristică negativă și paremiologia aferentă s-au născut în ultimii ani și circulă în voie pe cale orală și în spațiul virtual cu privire la metehnele tipologiei umane din municipiul și din județul Vaslui. Spiritele locale sensibile au cerut autorităților să ia atitudine în presă și la televiziuni pentru a contracara „curentul denigrator” care afectează imaginea oame­nilor serioși și de bună-credință din această parte a țării. Numai că „folclorul” anecdotic, faptul divers șocant, prostia sub diversele ei forme de manifestare nu pot fi stăvilite prin „edicte” oficiale; moravurile și năravurile nu se pot îndrepta peste noapte prin manevre miraculoase. Ca și Caracalul oltenesc, punct nodal în care – spune legenda – s-au răsturnat căru­țele cu exponenții cei mai pitorești ai rasei umane, și Vasluiul a devenit un reper al glumelor sarcastice și al ironiilor corozive, stârnite de oameni și evenimente, de reacții și atitudini, de accidente și întâmplări stupide, absurde ori tragice.
 Șapte violatori de la Văleni (numit imediat în derâdere „Violeni”), brusc deveniți „vedete” naționale, o mamă care-și mușcă bebelușul fiindcă țipa, un biciclist imprudent care traversa o baltă înghețată parțial și s-a trezit în apă, în pericol letal, un tânăr mușcat de o nevăstuică într-un loc foarte sensibil („Era întuneric pe jos!” – a declarat aiuritor victima), un polițist care odinioară își dădea sieși amenzi din super-obiectivitate, un tânăr beat, adormit pe șine și trezit doar de trenul care i-a retezat picioarele – toate acestea și multe altele fac deliciul presei și alimentează conversațiile suculente ale localnicilor. Se pare că sărăcia nu este unicul stigmat al actualității locale, dar nu credem că Vasluiul este singura „enclavă” a eșecului, imposturii și exhibărilor umoristice. Toate popoarele au „faliții” lor, ceea ce plasează specia umană sub semnul eternității.
Spiritul locului se revanșează spectaculos prin oamenii de ispravă de aici și prin operele lor materiale ori spirituale. Municipiul de referință, cu o populație însumând aproximativ 55.000 de locuitori – în recul semnificativ față de penultimul recensământ –, are un singur plastician consacrat: profesorul Gheorghe Alupoaei, sculptor, grafician, ilustrator de carte, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, fost mulți ani inspector școlar, animator al vieții artistice și mentor pentru plasticienii tineri. Sculpturile sale însuflețesc spațiile urbane în Bârlad și Vaslui și din o serie de instituții publice (Colegiul Național Gheorghe Roșca Codreanu, Casa Corpului Didactic, Școala Gimnazială Elena Cuza ș.a.), iar un bust al lui Eminescu este amplasat în Edmonton – Canada, prin osârdia artistului și a românului canadian Constantin Clisu, acesta din urmă trecut de puțin timp la cele veșnice.
Recent, Gheorghe Alupoaie și-a lansat ultima carte în ordine cronologică la sediul reprezentanței Vaslui a Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, în prezența unui public afectuos și receptiv: foști și actuali inspectori școlari, cadre didactice, bibliotecari, literați și publiciști: Semne grafice de recunoștință (vol. II, Editura Pim, Iași, 2015, 427 de pagini). Ca și în primul volum, autorul își portretizează contemporanii pornind de la o imagine standard (o fotografie), pentru ca, prin nuanțări și retușuri succesive, să sugereze personalitatea interioară a subiecților grație unei transformări bine controlate. Graficianul admite postulatul esteticii aristoteliene (arta ca mimesis), dar înțelege să pătrundă dincolo de imaginea neutră a interlocuto­rilor săi spre a sugera fondul sufletesc, dominanta caracterologică, o structură umană purtătoare a unui destin. În motivația preliminară plasticianul este cât se poate de explicit: „Analiștii versați în studierea graficii și – în general – în portretistică vor sesiza că majori­tatea portretelor din volumul acesta sunt aproape studii aprofundate, tratate după toate regulile studiului după natură, cu respectarea proporțiilor, perspectivei, tridimensionalității și repartiției logice a luminii și umbrei. Am dat atenție mărită accentelor și intensităților liniilor cu scopul evidențierii trăirilor interioare, a expresivității. Am urmărit ca fiecare portret să aibă suficientă atractivitate pentru ochiul analistului prin adaosuri de efecte plastice inten­ționate sau prin „protejarea” celor născute spontan, pe parcursul lucrului” (p. 8). Portretele sunt asociate cu medalioane elaborate de autor, organizate unitar, cuprinzând date biografice, școlaritatea, formarea intelectuală și traiectul în carieră, comple­tate cu notații sentimentale și anecdotice. Avem, în fond, o selecție subiectivă de personaje, al căror destin s-a împletit cu acela al artistului: prieteni, colaboratori, colegi, rude de diverse grade. S-ar putea extrage lesne un arbore genealogic sui-generis al lui Gheorghe Alupoaei din aceste pagini de certă vibrație afectivă. Acolada celor aleși să figureze în acest „album sentimental” este destul de largă, de la aproape nonagenarul Traian Pascu (n. 1927) până la tinerii iviți după Revoluția din decembrie 1989. Linia grafică este sigură și sugestivă. Chipurile „trăiesc”, au pulsație vitală și, fixate în pagini, transcend parcă timpul efemer, clipa fulgurantă.
Am reținut câteva figuri și ecourile conotative ale portretelor: Muza Maftei – zâmbet șăgalnic, ușor ironic; Valentin Ciucă – zâmbet deschis, Didi Clapon – zâmbet satisfăcut, Nicolae Viziteu – artistul meta­fizic, Cristian Ciubotaru – figură peste timp, Nicoleta Arnăutu – chip maternal, Constantin Manea – efigie romană, Val Andreescu – zâmbet satisfăcut de sine, Elena Rănceanu – sobrietatea studiată, Cornelia Alexandru – zâmbetul dictatorial, Elena Poamă – por­tret al intelectualului la tinerețe, Mariana Juverdeanu – zâmbet inefabil, Gica Ursanu – rictus fin, Vasile Cărcotă – octogenarul jovial, Xenofont Vasiliu – liniș­te interioară, Ada Elena Cazacu – frumusețea serafică, Luminița Șerban – seninătatea feminității. Sunt personalități publice care au contat și contează în istoria de ieri și de azi a județului.
Într-un excurs profesionist, dr. Laurențiu Chiriac, muzeograf și critic de artă, vorbea doct despre volup­tatea rafinată a portretului, tumultul trăirii, interio­ri­tatea profundă, jocul contrastant de lumini și umbre, valențele graficii tridimensionale, planurile și liniile curbate, redarea luminoasă a chipurilor, iposta­zele relevante, elementele definitorii ale personajelor.
Cartea exprimă generozitatea și altruismul auto­ru­lui, vocația alterității – de care se vorbește atâta astăzi –, simțul prieteniei, al solidarității, al omeniei și este o mărturie plastică ce depășește efemerul pozitivist și pragmatic. Peste 50 de ani, când modelele reale nu vor mai fi, se vor fi înscris chipurile fixate în creion deja sub zodia eternității.
Teodor PRACSIU