Momentul de apogeu al creației epice a lui Ion Gh. Pricop (n. 1944) îl reprezintă, neîndoielnic, apariția romanului Paradigma deșertului (Editura „Timpul”, Iași, 2015, 3 volume, 1270 de pagini). Un titlu insolit, o construcție romanescă ambițioasă, o temă similară cu aceea a prozei prediste: omul față în față cu o istorie convulsionată, vitregă, tragică și adesea grotescă. În termenii lui Mihail Bahtin (cronotopul), autorul fixează narațiunea într-un sat ficțional (Timigeni) în secolul al XX-lea, după a doua mare conflagrație mondială, împingând evenimentele până în anul 2000, la un deceniu după Revoluția din Decembrie 1989. Tipologic, romanul este polivalent: roman istoric (epoca postbelică derulată dintr-o perspectivă caleidoscopică, în răspăr cu diacronia tradițională; evenimentele se intersectează derutant, fără o cronologie strictă, în raport cu memoria infidelă și adesea capricioasă a personajelor), roman politic, roman al destinului, roman al satului, realist și mitic, roman anticomunist, roman inițiatic și simbolic, roman eseistic, roman-frescă, roman-cronică, roman „cu cheie”, roman epopeic, roman postmodern, metaroman. Temei generale îi corespund subteme identificabile în țesătura inextricabilă a scriiturii: tema războiului, tema satului în dezagregare istorică, tema cooperativizării, tema securității și miliției ca organe represive într-un timp vitreg, tema artei (raportul dintre realitate și ficțiune), tema scriitorului. Aceasta din urmă se poate concentra într-o formulă lapidară: „Rinick scrie un roman”. Există în acest punct o similitudine cu faimosul roman proustian („În căutarea timpului pierdut”) – „Marcel scrie un roman”.
Polifonic și polimorf, romanul încorporează în discursul narativ, într-un melanj deconcertant, legende, eresuri, mituri, întâmplări fabuloase, poezii, paremiologie, însemnări intime, scrisori, pagini de jurnal. Pentru a contura profilul unor personaje „transcrie” – cu o fidelitate relativă – vorbirea dialectală. Lângă eroi ficționali capătă „corporalitate” epică personaje atestate istoric: Marx, Engels, Lenin, Troțki, Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceaușescu, Hrușciov, Gorbaciov, activiști de partid județeni pe care cunoscătorii îi pot lesne identifica sub pseudonime transparente. Narațiunea se derulează când la persoana a III-a, când la persoana I, în funcție de „intrarea în scenă” a diverșilor naratori, toți înarmați cu o memorie prodigioasă. Romanul pare mai degrabă o tulburătoare călătorie în memorie a eroilor săi, fiecare marcat de destin. Apetența pentru insolit, magic și fabulos a scriitorului este insațiabilă. Naratorul obiectiv este agresat în vis de personajele sale, care – ațâțate de impulsuri scelerate – îi taie bucăți din corp. Dintr-o poveste crudă consemnată într-un caiet aflăm că Maria naște pe un câmp, asistată doar de fratele ei. Morții învie noaptea și bântuie rău-prevestitor. Rinichiul țâșnește dintr-un trup bolnav. Ca într-o tulburare cosmică, la un moment dat se iscă un vârtej amenințător. Un om se metamor­fozează în mistreț, ceea ce ne amintește de celebra povestire kafkiană. Tudor al lui Mosor, îndrăgostit de o prizonieră de război, devine Mistrețul. Animalul fabulos vindecă un copil. La circ evoluează o fată-păianjen. Au loc intempestiv întâmplări cumplite cu bandiți. Nu lipsește episodul cu rezonanță clasică al copilului crescut de o lupoaică. O orgie grotescă are loc în pădure, cu vestale. O muză are ochi, frunte și aripi. La lichidarea CAP-ului, imediat după Revoluție, câțiva săteni înfierbântați spintecă burta unei scroafe gestante – act respingător și atipic, de un realism crud, absent în cutumele rustice. O eclipsă de soare, spectacolul ursarilor, lupta ritua­lică, tulburătoare, cu o ursoaică, Mary, violată de un milițian lângă un stadion, un personaj trăsnit pe câmp căruia i se pune sare pe corp pentru a-l linge vitele și astfel a-l salva ș.a. dau substanță epică unei narațiuni întortocheate, labirintice.
Ion Gh. Pricop este atent la involuția și la disoluția istorică a satului contemporan. Nostalgia naratorului este intratabilă: satul s-a mutat în cimitirul Hadadârla, toponim local autentic. Poezia muncilor agricole, sărbătorile ritualice, reforma monetară din 1952, moartea lui Stalin (1953), cooperativizarea agriculturii, socotită un blestem pentru gospodăriile țărănești tradiționale, autar­hice, războiul ca experiență traumatizantă, reme­morat aproape obsesiv de către mar­torii confla­grației, apariția Partidului Muncitoresc Român și ecourile în conștiința colectivă, conflic­tele de clasă, deportații în Bărăgan, alfabetizarea din anii ’50, trecerea forțată la colectivă, exma­tri­cu­larea din facultăți a copiilor de chiaburi, revolta populară din decembrie 1989, căderea Zidului Berlinului, grotescul revoluției ce reverberează în sat, între­barea-cheie „Cine a tras?”, sărăcia din magazinele rurale, vânătorile prezidențiale în zonă, furtul din avutul obștesc, odiseea proprietății funciare după revoluție, Europa Liberă, revolta munci­torilor de la Brașov din 1987, elevi la practica agricolă, stigmatul pus „dușmanilor poporului”, chiaburia și chiaburii, pușcă­riile comuniste și Canalul, sechestrul pe avere, descinderile intem­pestive ale Securi­tății printre sătenii recalcitranți, lichidarea bunurilor colectivei în post­decembrism, conflictele dintre generații, contra­revo­luția din Ungaria (1956), electrificarea satelor, evenimente mai mari sau mai mici, unele cu ecou local, altele cu ecou național ori conti­nental, toate sunt comentate, scrupulos răsucite pe toate părțile, analizate minuțios de către o serie de perso­naje cu o capacitate ver­bală uluitoare. Discursul narativ se obiectivează atât cât este omenește posibil, dar nimeni nu-și pune, bunăoară, problema de ce trebuie să fie vânat Mistrețul, care este morala unui asemenea act? Pe zeci de pagini se discută despre împușcarea animalului fabulos, dar nimeni nu pare tulburat de posi­bilul sacrilegiu. Eseistic, autorul lansează tema condiției creatorului, un demiurg omnipotent, identificabil în diverse ipostaze: scriitorul atoatestăpânitor, scriitorul-personaj, scriitorul-scriitură și – ca o încu­nu­nare a orphicului paradoxal – scriitorul mut ca o lebădă.
Conștient, poate, că nu va mai scrie niciodată o carte de asemenea anvergură, autorul vrea să cuprindă viața unei comunități rurale din perspectivă monografică totalizantă, având ambiția exhaustivului. Este o întreprindere temerară, de unde și dificultățile inerente de construcție arhitec­tonică, persuasivă, coerentă, expresivă. Sunt pe­rso­naje multe, o puzderie de episoade epice realiste, miraculoase, grotești, frizând magicul folcloric și fantasticul. Impresia covârșitoare este aceea că ochiul auctorial nu și-a îngăduit nicio selecție, lăsând „magma” me­mo­riei eroilor să curgă nestin­gherită. „Aceasta este curgerea inexorabilă a vieții, nu are niciun rost să intervin!” – pare să ne avertizeze scriitorul-demiurg. Am privit atent „desenul” scriiturii: a-i demonta mecanismul intern echivalează cu a-i ucide semnificația. Limba scriitorului, ca semnificat și semnificant, înseamnă un „cocteil” savuros, cu bătaie lungă, ce-și asociază indestructibil termenii elevați ai intelectualului școlit, cuvinte de circulație curentă, uzuale în comunicare, termeni ai limbajului politic, arha­isme, regionalisme, forme dialectale într-o trans­criere fonetică aproximativă. Acest „melanj” acroșant are forță și demonstrează fără putere de tăgadă că autorul stăpânește energiile expresive ale limbii române. Iată un exemplu de rostire cu parfum local: „și-o fost rădicat pe molâie mănăs­tirească satul, vreau să zâc, și, la-nceput, o fost două-trii case cari, apoi, s-or înmulțât, vorba vine case, că era niște bordeie ascunse-n pământ, abia se zărea, printre lobode și pălămide, hornurile, și, pe-acestea, iarna, fumul, că vulpile, când vinea la găini, iar lupchii, la oi, mai nainte să se răpadă în animale, se hodinea chiar pe copiriș și lătra sau urla, și-nuntru copchiii crăpa de frică; și nu pleca făr’ să lase un pișat, două să se scurgă prin crăpături, de-ajungea pe cuptiorul gazdei, și câinii lătra, și haita se-ntorcea în pădure, tăt flămândă precum vinise, că sulenenii n-avea nici de unele, eara niște clăcași a călugărilor, iar aiștia, a mănăstirii din Fâstâci, sau a bisăricii Frumoasa, din Ieși, cari aduna averi de pe niște pământuri grase și mănoase, pe cari sămăna grâu, ovăsc și floarea-soarelui, pe-atunci numită răsărită, cari se strângea din pălării, se bătea, se trecea boghii prin morișcă, și-apoi se ducea la oloiniță” (vol. II, p. 363).
Roman ambițios, proteic, „Paradigma deșer­tului” reconfirmă vocația epică a autorului, aflat la zenitul carierei scriitoricești.
Traiectul biografic al lui Ion Gh. Pricop are câteva borne interesante, pe care cercetătorul sagace nu le va trece cu vederea. S-a născut în satul Novaci, la 15 aprilie 1944 (Ulterior localitatea natală a fost integrată satului Duda, comuna Duda-Epureni, județul Vaslui și așa a rămas până astăzi). A fost primul absolvent de liceu din satul lui și, ulterior, primul absolvent de facultate. A făcut parte dintr-o familie cu șapte copii, din care cinci sunt în viață. În timpul marii secete de după război (1946-1947), tatăl (Gheorghe, n. 1914) pleacă după porumb în Oltenia. Școala primară (1951-1955) stă sub semnul harului didactic al învățătoarei Eliza Pamfil. Copilul are o pauză de școlaritate de doi ani (1955-1957), timp în care își ajută părinții la muncile câmpului. În clasa a V-a avea deja 13 ani. Primele lecturi în gimnaziu: Sadoveanu, Coșbuc, Eminescu, Creangă, Jules Verne, Turgheniev ș.a. Scrie la gazeta de perete poezioare și epigrame. Este un creator precoce. Studii liceale la Colegiul „Cuza Vodă”, din Huși. Debutul publicistic în „Flacăra Iașiului” cu o poezie (1963). Întâlnire providențială în anii liceali cu viitorul său mentor literar, Ion Alex. Angheluș. Frecventează cenaclul „Mihai Eminescu” al Casei de Cultură și colaborează la postul local de radio. Student la Universitatea „Al.I. Cuza”, din Iași, avându-i ca profesori, între alții, pe Const. Ciopraga, Elvira Sorohan, Ioan Constantinescu, D. Agavriloaie (1964-1969). Licența cu o teză consacrată lui V.I. Popa, scriitorul. În 1969, căsătoria cu Elena
(n. Ploaie) din Pâhnești-Arsura. Repartiție ministerială în învățământ, în magicul sat Duda. Director de școală: 1970-1980 și 1984-1989. În iunie 1989 este destituit din funcția de director, fiind socotit un element periculos pentru societate. În 1973 – un serviciu militar întârziat (la Bacău). Citește proză scurtă în cenaclurile ieșene. Revista Alma Mater îi publică povestirea „Caii apelor”. Înființează un cenaclu sătesc, avându-i comilitoni pe Ion Bârcă, Valeriu Penișoară, Marcel Vârlan, Valentin Furtună. La inaugurare participă scriitorii ieșeni Mircea Radu Iacoban, Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu, Corneliu Sturzu. Debut editorial cu proză – „Corăbii în septembrie” (1984); „Călărețul de os” – proză scurtă (1991); „La coada cometei”, roman (1997); „Balada vârstelor” – versuri (2004); „Caligramele destinului” – versuri (2006), „Terapiile invocației” (2008); „Confortul inorogului” – versuri (2011). Trei Elene i-au marcat destinul, după cum mărturisește scriitorul însuși: bunica, mama și soția. Membru al Uniunii Scriitorilor din România: din 2001. Printr-un capriciu fericit al destinului, Ion Gh. Pricop, „cneazul din Duda”, cum l-am numit într-un articol omagial la 70 de ani, locuiește pe Strada Scriitorului.
TEODOR PRACSIU
 
 
TEODOR PRACSIU
– septuagenar munificent –
 

• e un profesor eminent și
• un inspector exigent și competent (mai niciodată indulgent),
• e ziarist inteligent, omniscient, cu sine însuși consecvent,
• este un critic pertinent, în templul artelor prezent, intransigent, la măgulire reticent,
• un scriitor – om de talent, printre cozeuri e excelent, fluent, ardent și coerent, stârnind aplauze frecvent,
• în fața sexului frumos, departe de a fi absent, e complezent, condescendent, extrem de-atent, făcând mereu un compliment,
• un retor bun și elocvent, cu un limbaj efervescent, ironic, dar nu indecent,
• ca soț e tandru și atent și diligent și permanent eficient,
• epigramist – un virtuoz, nu virulent, perse­verent – și insistent și consistent – și niciodată insolvent, deschis mai mult spre Occident, aici la porți de Orient,
• iar ca prieten, nu-i indiferent, ci-i c-un puternic sentiment, mereu afabil și atent, să-l pui pe rană ca medicament,
• ca geamăn și adiacent, spun LA MULȚI ANI! și-un trai decent, nu opulent, ci abundent, cu tot și toate la curent, și-un „ochi de veghe” tot asa de-atent!

 
Petruș Andrei,
preopinent