În liceu obișnuiam să recomandăm cărțile care ne plăcuseră în mod deosebit cu formula „asta-i cartea care mi-a salvat mie viața“. Cei care nu citiserăm cartea salvatoare o cumpăram sau o împrumutam, o citeam, ne simțeam salvați și o recomandam la rândul nostru mai departe, cu aceeași formulă hiperbolic-patetică: „Bă, asta-i cartea care mi-a salvat mie viața…“. Pentru că la acea vârstă (și în acea epocă), nu știu de ce, dar tare simțeam nevoia ca viețile noastre să fie „salvate“. Iar cărțile ofereau o salvare, fie ea și vremelnică, sau măcar o comutare a sentinței care, în acele vremuri, părea să vină la pachet cu statutul de elev adolescent.

Atunci, cred, am dezvoltat reflexul supraviețuirii prin lectură, reflex care m-a ajutat să trec cu bine până și de stagiul militar. Mi-au salvat viața, intrând în scenă într-o ordine pe care nu o mai țin minte, Akutagawa, cu Rashomon, Bulgakov, cu Maestrul și Margareta, Vian, cu Spuma zilelor, Lewis Carroll cu Alisele sale, Tolkien, cu Hobbitul, Márquez, cu Un veac de singurătate, Borges, cu Moartea și busola, Canetti, cu Orbirea, Stanislaw Lem, cu Ciberiada, Hoffmann, cu povestirile sale, Dostoievski, Cehov, Gogol, Thomas Mann, Brecht, Rabelais, Iris Murdoch, Florin Mugur, Dimov, Brautigan, Curtius, „tinerii furioși“ ai dramaturgiei britanice, și o mulțime de alți buni samariteni ai literelor, care m-au cules de pe jos, mi-au oblojit rănile și m-au cazat în hanul unei cărți până la următoarea criză existențială, rezolvată la rându-i de o nouă carte, apărută și ea ca prin minune.

Nu-i vorbă că, încă din copilărie, de când învățasem să citesc, simțeam că lectura mă conectează spontan la… un fel de „ceva“, despre care am aflat mai târziu că se numește life support system. Desigur, nu lectura oricărei cărți. Dar am avut norocul să citesc suficiente cărți proaste pentru a învăța să fac diferența. Le sunt și azi recunoscător. Fără să știu ce anume face o carte să fie bună sau proastă, observam că în unele cărți puteam intra, în altele nu. Iar în cele în care intram, simțeam un inexplicabil… suflu vital, i-aș spune acum. De-abia pe la sfârșitul liceului aveam să mă lămuresc ce-i cu suflul ăsta, citind cartea lui Robert Liddell despre romanele lui Jane Austen. Acolo, invocându-l pe Remy de Gourmont, Liddell comentează că, deși romanul lui Austen, Mansfield Park, nu e perfect, perfecțiunea e doar una dintre calitățile operei de artă. Există, în schimb, o calitate superioară perfecțiunii însăși, iar aceasta e viața. Această viață care bate perfecțiunea, surprinsă și ambalată în continuumul spațio-temporal al unei cărți, este cea care salvează/răscumpără viața cititorului, asemenea unui Deus ex machina.

În timp real, viețile noastre sunt, vai, atât de lungi, iar memoria noastră, vai, atât de scurtă și de părtinitoare, încât tindem să ratăm semnificația evenimentelor care o influențează, conexiunile (reale) dintre ele și efectele acestor conexiuni. În plus, „…neamul omenesc/Nu poate-ndura prea multă realitate“, după cum ne avertizează T.S. Eliot. Cartea, în schimb, e mult mai suportabilă. Ea contractă realitatea și, implicit, spațiul dintre cauză și efect, dintre acțiune și consecințe, punând în evidență atât relația dintre ele, cât și coordonatele de propagare a undelor generate de pietrele pe care le aruncă „destinul“ în balta vieții -protagonistului.

Atâta vreme cât în viața reală aceste unde se propagă foarte lent, uităm repede piatra care le-a cauzat, iar efectele ei nu mai sunt înregistrate ca atare. George Bernard Shaw observa că, deși pe scenă totul pare să se întâmple pentru un motiv, în afara scenei lucrurile nu stau deloc așa. De fapt voia să atragă atenția asupra faptului că pe scenă, în spațiul anume decupat al producției dramatice, putem vedea clar traseul cauză-efect, pe când în viață acest traseu se sustrage unității de timp și spațiu și, în consecință, nu mai este liniar: între cauză și efect intervin ramificații și zone obscure, care distorsionează atenția observatorului, sfârșind prin a o deturna, astfel încât acesta nu mai percepe efectul în relație cu cauza lui primară. De aici, concluzia că viața e lipsită de sens și angoasele asociate cu această concluzie.

Or, într-o asemenea situație, recursul la carte poate fi salvator pentru că ne reconfirmă existența conexiunilor între cauze și efecte, oricât de distanțate ar fi unele față de altele. Emily Dickinson compară cartea cu o fregată nu numai pentru că ne poartă rapid în spații altminteri inaccesibile, dar și pentru că în interiorul cărții, distanța dintre cauzele și efectele care dau formă unei vieți este suficient de comprimată pentru ca cititorul să poată percepe liniar conexiunile dintre ele, chiar dacă se întind pe câteva sute de pagini. O carte care se citește, estimativ, într-o zi, poate capta și circumscrie segmente de sens care s-au constituit în câteva zeci (sau sute) de mii de zile. O viață durează, tot estimativ, desigur, cam treizeci de mii de zile, dar cartea însumează aportul de sens al mai multor vieți și i-l oferă pe tavă cititorului. Ca în Moby Dick, de exemplu, sau în Război și pace, sau în Finnegans Wake, sau în Pânza Charlottei, sau în O, ce frumos e în Panama… Iar pe baza segmentelor de sens descoperite acolo cititorul e capabil să încropească o hartă după care se poate orienta în propria viață mai ușor decât pe baza „experiențelor personale“, mult mai lente în a genera un sens lizibil prin sedimentare/distilare.

Articol de Florin Bican