Aflăm în ultima vreme că ar fi bine ca școala să se debaraseze de câteva obiecte ale activității sale, cum sunt studierea religiei, educarea și instruirea copiilor cu nevoi speciale… Poate vor apărea și altele. Mai bine zis, școlii cică ar trebui să-i fie luate din preocupări zonele acestea de interes. Ideile privind excluderile menționate au apărut separat (cel puțin la prima vedere), însă ele pot fi asociate ca ilustrare a unui proces dintre acelea despre care nu dă bine să vorbim, ca să nu fim categorisiți ca indezirabili: este vorba despre o destructurare a rolului școlii în formarea individului. Prin propunerile semnalate aici nu este vizată scoaterea domeniilor respective din educație, formare, creștere cuprinzătoare etc., ci doar scoaterea lor din școală.
Din fugă, am înțeles că se încearcă desființarea religiei ca disci­plină școlară, că este în curs de legiferare și desființarea învăță­mântului special și am început, cum e obiceiul pe la noi, să ne dăm cu părerea, iluzionându-ne că dezbaterea publică este necesară și pe această cale va veni rezolvarea. Numai că, la o privire de pe loc, se poate observa că nu sunt vizate desființări. Anumiți copii ar urma să primească în continuare o pre­gătire și o educație în funcție de datele lor obiective, însă furnizate nu de școală. De asemenea, ma­nuale și lecții de religie ar urma să existe pe mai departe, dar nu ema­nate și nici controlate de școală. Ceea ce încă numim învăță­mânt special ar trebui, conform unui proiect în lucru, să fie asigurat de organizații, fundații, asociații etc. Formele de exercitare ar fi, de­si­gur, cele specifice unor astfel de organi­zații, adică proiecte, pro­grame, cu durate, competențe, m­e­tode, ­mijloace și materiale în același ton. Religia, conform unor opinii cu aspect de sentințe, ar fi nimerit să se predea în altă parte decât în școală și dincolo de reglementările de stat, deci dincolo de norme.
Ideea „nocivității” religiei transmise prin școală nu este nouă. Acum este reactualizată într-un context la zi: cel al manualelor. O reuniune cu caracter foarte aplicat, la nivel de reprezentare ministerială și de culte, a ajuns să fie socotită în exteriorul dome­niului drept o bună ocazie de a pune la îndoială abordarea religiei în cadrul instituționalizat oferit de școală și prin mijloace certificate de aceasta. Pe scurt, de predarea religiei nu ar trebui să se ocupe profesori calificați pentru așa ceva, iar pe post de manuale ar trebui să fie acceptate orice cărți, inclusiv unele difuzate de exponenți ai unor religii nerecunoscute de legislația noastră actuală.
Cât privește scoaterea din școală a învățământului pentru copii cu nevoi speciale, aceasta are un precedent în „avântul” cu care, în urmă cu mai mulți ani, fusese pornită împrăștierea cu orice preț a celor care trăiau în case de copii. Se declanșase la acea vreme o adevărată întrecere socialistă la scăderea numărului de copii instituționalizați, obiectivul asumat ca angajament politic reprezentându-l desființarea caselor de copii. De data aceasta, este căutată aducerea în actualitate a desființării școlilor speciale.
Desigur, pornirile de acest fel devin posibile în condițiile unei pregătiri subtile a atmosferei. Cu aerul deschiderii, al „democra­tizării”, ni se spune că viața este tot mai complexă și mai rapid schimbătoare, așa că învățătura trebuie să se întețească, iar ceea ce ne oferă școala în partea din viața fiecăruia destinată ei nu mai este suficient și mai ales cică nu este conform cu realitatea, cu practica. Drept urmare, trebuie să învățăm mereu. Asta se știa demult, însă ne-a fost prezentată bombastic, drept formidabilă descoperire mai de curând, sub titlul de formare continuă, pregătire pe tot parcursul vieții și altele cam tot pe-acolo. Ce i s-a adăugat relativ de curând este insistența în a ni se transmite convingerea că școala a devenit neputincioasă, depășită, așa că suntem datori să învățăm de peste tot. Că nu e rău să prinzi câte ceva cum ai ocazia este de înțeles. Prea puțin acceptabilă este însă ideea transmisă cu tenacitate că școala nu ar fi cine știe ce în materie de învățătură, că ar fi chiar desuetă și că, în orice caz, nu mai reprezintă centrul învățăturii de carte. Ba ni se spune că nici nu am mai avea nevoie peste tot de această învățătură de carte, decisive considerându-se că sunt dorința de a face, încre­derea (nu contează pe ce bază) că este posibil, că totul este să începi. Ni se vâră în cap că într-un context unde ar urma să se învețe ceva (într-o clasă, la un curs etc.) toți intrăm o apă și-un pământ, inclusiv profesorul, și din acel moment încolo învățăm împreună, unii de la alții. Vorba câte unui profesor, cum că are des (ori a avut într-o împrejurare) de învățat câte ceva de la elevii săi, este preluată și retransmisă în sens propriu, referitor chiar la specialitatea lui. De altfel, ni se și atrage atenția că profesor (în sensul de om care-i învață pe alții ceva) poate să fie oricine, ad-hoc și chiar este mai eficient să înlocuim profesorul și îndeosebi să înlocuim școala, exact spus s-o lăsăm mai încet cu acumularea învățăturii în cadrul instituției școlare, iar certificările să ni le ofere alții decât oamenii cu școală multă.
Date fiind acestea, școala ar trebui să se ocupe de (nu neapărat să se lupte pentru) sublinierea rolului ei de instanță supremă în transmiterea informației către oameni aflați în formare, precum și de evidențierea rolului de autoritate în atestarea receptării și a folosirii celor învățate.
 
Florin ANTONESCU