Practica pedagogiei constructiviste confirmă importanţa realizării învăţării prin valorificarea oricăror metode didactice, tradiţionale sau moderne, care se dovedesc eficiente în diferite „situaţii organizate”. Nu trebuie eliminate, aprioric sau din motive ideologice, „metodele de predare şi învăţare tradiţio­nale”. De altfel, cercetările experimentale au demonstrat faptul că: a) superioritatea, presupusă de constructiviştii radicali, „a învăţării autonome faţă de cea dirijată se află în contradicţie cu un mare număr de constatări ştiinţifice”; b) metodele didactice tradiţionale pot fi perfectate prin valorificarea resurselor constructiviste ale „învăţării autonome”, în condiţiile „siste­matizării lor în situaţiile de învăţare organizate”. Importantă este promovarea unui nou tip de profesor, capabil să realizeze saltul de la didactica tradiţională transmisivă (bazată exclusiv pe transmiterea cunoştinţelor) spre didactică incitativă, construc­tivistă, care „înlesneşte procese de deducţie şi de însuşire autonomă a cunoştinţelor” (R. Arnold, 1993, în Horst Siebert, op. cit., p. 32).
Învăţarea constructivistă valorifică teoria lui Jean Piaget la nivelul continuităţii didactice necesare între: a) asimilarea cognitivă – care „reduce noile experienţe la structurile senzorio-motorii sau conceptuale” deţinute deja de educat (preşcolar, elev); b) acomodarea cognitivă – care implică integrare a cunoştinţelor asimilate în contexte noi şi reînvăţare, atunci când „o schemă de acţiune nu mai duce la rezultatul aşteptat”. Pedagogia constructivistă defineşte această ultimă situaţie prin conceptul operaţional de perturbare care stimulează construcţia şi reconstrucţia învăţării, orientarea sa în direcţia atingerii unui stadiu superior al acţiunii eficiente, viabile în contexte deschise.
Didactica postmodernă, promovată de pedagogia constructivistă, proiectează trei tipuri de învăţare constructivistă, dependente de stadiul raporturilor cognitive dintre asimilare şi acomodare:
a) învăţare prin construcţie – în raport de experienţele şi amintirile acumulate, de reţelele conceptuale însuşite, interiorizate, de semnificaţiile atribuite, nuanţate afectiv, verificate raţional, ca grad de viabilitate;
b) învăţare prin reconstrucţie – în raport de biografia subiectului (elevului), care reflectă tradiţia culturală (a familiei, a comunităţii, a naţiunii), convingerile ştiinţifice, credinţele religioase, mentalităţile mediului de viaţă;
c) învăţare prin deconstrucţie – în raport de situaţiile generate de noile obstacole cognitive apărute, care „ne determină să privim lucrurile din alt punct de vedere”.
Învăţarea constructivistă are/dobândeşte astfel un triplu caracter (Horst Siebert, op. cit., pp. 36-62):
1) Diferenţiat, în raport de vârstele subiectului (elevului), urmare a faptului că „structurile cognitive, care permit interpretarea realităţii, evoluează de-a lungul vârstelor psihologice; importantă este recunoaşterea şi valorificarea pedagogică optimă a diferenţelor dintre „copii” – care învaţă predominant prin fantezie, construcţie, gândire circulară, inteligenţă fluentă – şi „adulţi”, care fac apel la experienţă, reconstrucţie, gândire liniară, inteligenţă cristalizată.
2) Biografic, în raport de conţinuturile existente, care sunt reconstruite şi valorificate didactic; implică „autoreferen­ţialitatea cunoaşterii”, tratarea „cunoaşterii ca amintire, recursivitate, bazată pe reflexivitatea şi determinarea structurală a gândirii”, dar şi a afectivităţii celui care învaţă, calităţi ancorate în biografia acestuia, hrănite de experienţa acestuia, limitate de cadrul acesteia.
3) Emoţional, în raport de resursele afective ale subiectului (elevului) angajate didactic ca: a) „motivatori ai oricărei dinamici cognitive”; b) factori care „determină continuu focarele atenţiei” ; c) „porţi care deschid sau închid accesul la acumulatorii memoriei”; d) „liant care ordonează multitudinea uneori haotică a informaţiilor, stimulilor şi amintirilor”;
e) mijloace importante, care „mobilizează şi motivează procesele gândirii, selectează şi ierarhizează conţinuturile gândirii, creează conexiuni şi continuitate” (biografică).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA