Un nou iureș reformist s‑a abătut asupra școlii românești, semn că vom mai fi „sub vremi“, vorba cronicarului, că vom mai avea multe de văzut și îndurat. Trebuie spus că experiența românească din ultimele două decenii în materie de reformă permanentă reprezintă o comoară ignorată. În secția tezaur național, vom găsi: reforma comprehensivă, a „aerisirii“, haoticistă, cognitivistă și minireformele Tândală, inițiate de miniștri mai mult sau mai puțin sezonieri. Toate reformele au avut la bază pedagogiile postmoderniste și imitarea unor modele occidentale. Efectul cumulat al acestor reforme a fost deconstrucția exemplară a școlii românești și impunerea unui model de asigurare a subdezvoltării, prin subminarea și demolarea continuă a educației noilor generații.
Primul pas în reluarea în forță a reformei „aerisirii“ a fost făcut de domnul Liviu Marian Pop, care la sfârșitul anului trecut a avut o inițiativă legislativă de modificare a LEN pentru reducerea drastică a numărului de ore din planurile‑cadru, fără modificarea corespunzătoare a programelor școlare. Întrebat pe ce studii și‑a bazat inițiativa, Domnia Sa a spus că s‑a sfătuit cu niște genii ascunse ale proiectării curriculare, a căror identitate nu are voie să o facă publică. În ceea ce privește reforma „aerisirii“, aceasta a făcut ravagii în planurile‑cadru și programe prin promovarea unei filosofii a ignoranței, prin fabricarea acelui sinistru null curriculum (curriculumul zero), care a asigurat, oriunde a fost aplicat, producerea sfertodocților pe bandă rulantă. Reducerea drastică a conținutului programelor, în numele „aerisirii“, „descongestionării“, „simplificării“, „esențializării“, pentru ca tinerii să învețe doar ceea ce designerii curriculari cred că ar fi util în „viață“, nu va duce, cum își imaginează unii, la formarea unor oameni „ajustați“ la cerințele viitorului, pentru că acest viitor este greu de definit, iar știința educației nu este viitorologie aplicată. Mai degrabă, așa cum s‑a întâmplat în SUA, curriculumul ignoranței va produce inadaptați la cerințele unei vieți care va reclama mai multă cunoaștere și muncă intelectuală, nu simple automatisme și cunoștințe elementare. Iată de ce acest mod de abordare a reformei ne pune pe gânduri: cum să vorbești de modificări (iar și iar!) ale planurilor‑cadru și programelor înainte de a fi lămurit ce se întâmplă cu reforma curriculară în curs? Vedem că se ignoră faptul că, din 2013, are loc procesul de introducere a noului curriculum, acest proces fiind încheiat la gimnaziu și în desfășurare la liceu. Chiar s‑a uitat că trebuiau aprobate noile planuri‑cadru și programe pentru liceu încă de anul trecut? De ce a fost oprită și uitată această acțiune de finalizare a reformei curriculare? Și de ce mai modificăm LEN prin parlament, când la mijlocul acestui an vom avea o nouă lege? Unde este logica reformei în toate aceste acțiuni heirupiste și haoticiste, prin care se modifică un curriculum abia adoptat și o lege care urmează să fie schimbată?! Faptul că schimbările încep cu examenele finale, cu manualele, cu măsuri privind aspecte secundare, că nu se începe cu revizuirea idealului educațional și a profilului de formare, că se dorește schimbarea planurilor‑cadru și a programelor abia adoptate, precum a roților în timpul mersului, ne indică mult amatorism și o strategie haoticistă păguboasă.
În cazul modificării curriculumului gimnazial, la doar doi ani după ce acesta abia fusese adoptat!, nu s‑a luat în calcul cât de afectată a fost generația clasei zero de toate aceste schimbări. Veritabilă generație de sacrificiu, ea a debutat cu o clasă pregătitoare, a învățat după un curriculum nou în fiecare an, manualele ei școlare au venit permanent cu întârziere, apoi a trebuit să se obișnuiască să învețe după fISE, după supercompendiul domnului Pop (în lipsa manualelor), iar în acest an școlar a primit manualele unice garnisite cu tot felul de greșeli. Și cum toate acestea nu erau suficiente, doamna ministru Ecaterina Andronescu ne anunță că revizuirea curriculumului gimnazial o va realiza cu specialiștii de la Institutul de Ştiinţe ale Educației „ca să facem o programă profesionistă“. Cum autorii curriculumului supus revizuirii sunt experții ISE, este cel puțin ciudat să faci programe profesioniste chiar cu autorii programelor supuse revizuirii, de bune ce au fost, imediat după ce au fost aprobate! Poate că ar fi fost necesară o evaluare a profesionalismului acestor așa‑ziși experți înainte de a‑i pune să conceapă un nou curriculum. În ceea ce privește necesitatea reducerii numărului de ore, este discutabil argumentul doamnei Andronescu că „aerisirea“ operată în primul mandat al Domniei Sale a fost benefică, din moment ce ea nu a dus la o creștere a nivelului învățământului, ci a analfabetismului funcțional. La fel de discutabil este și argumentul că numărul mare de ore l‑ar „antagoniza“ pe elev față de școală, aceasta devenind „o instituţie pe care el n‑o mai vrea, iar asta nu aduce un beneficiu acumulărilor pe care el trebuie să le facă“. Ce să înțelegem de aici, că școala dăunează grav educației și sănătății elevului? Că spațiul școlar este extrem de primejdios pentru elev, acesta trebuind să rămână cât mai puțin, pentru a evita expunerea la o doză foarte mare de radiaţii?
Efortul de a învăţa trebuie să fie permanent o dimensiune a activităţii profesionale nu numai pentru dascăli, ci și pentru miniștri. Învățarea pe tot parcursul vieții (lifelong learning) este de multă vreme o prioritate la nivelul UE, la noi devenind o prioritate birocratică prin Strategia Naţională de Învăţare pe tot Parcursul Vieţii, 2015‑2020. Judecând după rezultatele reformelor din ultimele două decenii, nu ar fi rău ca miniștrii educației să încerce strategia învățării din greșeli pe tot parcursul vieții, aceasta putând contribui la modernizarea politicilor publice, prin trecerea de la improvizaţie la profesionalism, de la reacţie la anticipare, de la imitarea modelelor și politicilor de aiurea la conceperea unor politici adecvate realității, de la haoticism și tândălism la abordarea logică a problemelor reformei. În acest fel, învățarea permanentă va fi extrem de utilă tuturor reformiștilor, ajutându‑i să coboare cu picioarele pe pământ și reducându‑le elanul în experimentarea a tot felul de năzbâtii. Suntem convinși că Domniile Lor ar putea consulta cu mult folos „Teoria şi metodologia curriculumului“ (Sorin Cristea), „Educaţia. Reîntemeieri, dinamici, prefigurări“ (Constantin Cucoș), ori „Teoria generală a curriculumului educațional“ (Ion Negreț‑Dobridor), în special paginile 192‑201 și 226‑228.
Având posibilitatea să studiez noile proiecte de legi privind Educația (Legea privind învățământul preuniversitar, Legea privind statutul personalului didactic și Legea privind învățământul superior), depuse de câteva luni în parlament, lecturarea acestor documente strategice m‑a făcut să cred că reformatorii Educației se ghidează exclusiv după legile lui Murphy, începând cu legea de bază: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost“, și terminând cu „După ce lucrurile s‑au înrăutăţit suficient de mult, ciclul se repetă“, ori „Ceea ce începe bine se termină rău, iar ceea ce începe rău se termină şi mai rău“. Deși proiectele în cauză ar fi trebuit puse în dezbatere publică din luna ianuarie a. c., pentru a fi dezbătute și aprobate de parlament până în luna iunie, ele nu au fost încă făcute publice. Între timp, doamna ministru Ecaterina Andronescu a susținut o serie de interviuri, prin care a oferit unele detalii privind coordonatele noii reforme. Încă de la început, Domnia Sa ne‑a mărturisit că a fost investită de Cel de sus („Am puterea şi determinarea de la Dumnezeu pentru a aduce ceva în plus în învăţământ“) cu reformarea din temelii a învățământului și desăvârșirea operei începute acum aproape două decenii. Printre noutățile senzaționale aduse de doamna Andronescu, amintim câteva. Astfel, profesorii vor avea, pe lângă norma de predare, o normă „remedială“, extrasă din norma didactică de 40 de ore; la zece ani, titularii vor susține un fel de examene de retitularizare, pentru a se verifica cum stau cu învățarea permanentă, aici doamna ministru oferindu‑ne exemplul luminos al Domniei Sale. Nu sunt ignorate digitalizarea și personalizarea sistemului de învățământ, profesorul urmând să‑și pregătească lecția pe laptop, „a doua zi să o pună pe tablă (inteligentă – n.n.), iar elevul să și‑o ia pe tabletă“, pentru ca lecția să fie adaptată la nivelul clasei respective și să fie „înțeleasă de clasă și nu memorată“. Să credem că până acum lecțiile nu erau adaptate nivelului clasei, doar pentru că lipsea trinomul smart: laptop – tablă inteligentă – tabletă? Ori că aceste lecții nu erau înțelese, ci doar memorate? Să înțelegem că doamna ministru consideră memorarea a nu fi un proces psihic de cunoaștere, ci unul extrem de dăunător învățării? Să sperăm în revoluționarea învățământului prin transferul de inteligență de la table și tablete la elevi? Nu știm ce să mai credem, dar se pare că după informatizarea forțată și sacrosantul AEL de mai ieri, vom asista la tabletizarea Educației, reforma devenind în acest caz o problemă de mijloace, nu de efort intelectual.
Ajungând la înțelepciunea progresistului Caţavencu, cel care ne spunea altădată că „mai întâi şi‑ntâi istoria ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc… ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe“, doamna Andronescu ne atenționează că, în prezent, o societate care nu merge înainte stă pe loc sau dă înapoi, de aceea „școala trebuie să fie mai creativă“. Aceasta pentru că „societatea merge înainte dacă are mai mulți oameni care produc idei. Ceea ce face diferența în cinetica evoluției unei societăți este ponderea oamenilor cu idei. Ai o idee să faci ceva în plus, atunci ai o șansă să mai crești puțin, să mai evoluezi“. Plecând de la aceste constatări, doamna ministru dorește să propună crearea, prin noua organigramă, a unei birocrații a creativității. De asemenea, vor fi modificate programele, „pentru a interveni cu aceste elemente de creativitate“.
În ceea ce privește legislația Educației, doamna ministru arăta că „viitoarea Lege a învăţământului trebuie să genereze o viziune de evoluţie a sistemului de învăţământ“, atâta doar că această evoluție ne apare ca fiind extrem de problematică, pentru că în cuprinsul art. 15 din Legea privind învățământul preuniversitar descoperim o adevărată bombă nucleară. Astfel, structura învățământului preuniversitar urmează a fi modificată prin adoptarea formulei Miclea din 2011, clasele fiind renumerotate și redistribuite, după cum urmează: clasa zero (pregătitoare) devine clasa I, învățământul primar cuprinzând clasele I‑V; clasa a V‑a devine clasa a VI‑a, învățământul secundar inferior – gimnaziul – cuprinzând clasele VI‑X; clasa a X‑a devine clasa a XI‑a, învățământul secundar superior – liceul – cuprinzând clasele XI‑XIII. Cu aceste rebotezări și redistribuiri, cu atașarea clasei pregătitoare și a clasei a IX‑a de liceu învățământului obligatoriu de zece ani, doamna Andronescu speră că va rezolva marile probleme ale școlii, fără să ia în calcul riscul agravării lor. Noua structură are multe în comun cu modelul sovietic, implementat de tinichigiul Gheorghe Vasilichi în 1948. Dacă marele savant chimist Ilie Murgulescu a reușit, în plin stalinism, să anuleze „desiletca“ rusească, astăzi, doamna Andronescu reinventează sistemul sovietic, adoptând cea mai proastă formulă din istoria învăţământului românesc, prin care se va genera un dublu dezastru: liceul va fi slăbit, iar gimnaziul va câştiga a cincea roată la căruţă. Și astfel nimicim formula seculară a lui Spiru Haret, singura care a dat rezultate la noi, pentru a mima un învățământ obligatoriu de zece ani, pentru a desființa testele naționale, înlocuite cu admiterea computerizată în liceu, examenele fiind lăsate doar liceelor care doresc să‑și selecteze candidații. Să mai spunem că același articol 15, la alineatul 8, prevede organizarea de cursuri de tip „A doua șansă“ pentru învățământul primar și gimnazial, ele fiind susținute de învățători și profesori în cadrul normei „remediale“ de 16 ore pe săptămână, desprinsă din norma didactică de 40 de ore pe săptămână și venind în completarea normei de predare (detaliile urmând a fi stabilite prin metodologii speciale). Din păcate, exact aceste aspecte esențiale ale legii în pregătire nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice în interviurile‑fluviu ale doamnei ministru.
După cum arată intențiile doamnei Andronescu, ne îndreptăm vijelios spre repetarea unor erori grave, doamna ministru părând a nu fi învățat nimic din propriile greșeli din mandatele anterioare, probabil pentru că a considerat că nu a făcut niciun fel de greșeli. De aceea mă văd obligat să avertizez asupra amplificării dezastrului din Educație prin reluarea în forță a reformei „aerisirii“. Nu doresc să stric feng shuiul reformei doamnei Andronescu, însă ar fi de dorit mai multă prudență în materie de „aerisiri“ curriculare, câtă vreme nu s‑au stins amintirile legate de precedentele astfel de acțiuni. Parcă mai ieri erau înjumătățite orele de istorie de la gimnaziu (2001), pentru ca puțin mai târziu fizica, chimia și biologia să dispară cu totul din planurile‑cadru ale liceelor tehnologice, ciclul superior al liceului. În 2003, secretarul de stat din MEC, domnul Constantin Corega, credea că „Istorie se face și la orele de fizică, și la chimie, și la matematică“, drept care a decis înjumătățirea numărul de ore de istorie de la liceu, protestul studenților de la Facultatea de Istorie a Universității București și a membrilor Societății de Științe Istorice din România fiind inutil, pentru că „nu se face școală după voința elevului, ci după necesitățile societății“, Domnia Sa (altfel un prolific autor de manuale de fizică, ajungând într‑un singur an la mai mult de zece, dacă memoria nu ne joacă vreo festă) arătând că doar prin tăierea orelor unor discipline fundamentale vom fi capabili să „construim o societate a cunoașterii și să ne îndreptăm spre societatea informațională“. Nu mai vorbim de bacalaureatul de pomină din 2003, cu corectarea testelor‑grilă pe loc de supraveghetori, cu ajutorul unor șabloane, după modelul, de atunci, al examenului teoretic pentru obținerea permisului de conducere.
Nu știu de ce, în ultimele decenii, toate reformele încep de la coadă spre cap, de la evaluare și manuale, fără a exista o strategie, principii, o viziune pe termen lung. Înainte de un nou asalt asupra curriculumului, ar trebui să vedem situația de fapt, să realizăm analiza‑diagnostic, nu să ne năpustim cu capul înainte în adoptarea unor măsuri pripite, ca să nu spunem de‑a dreptul anapoda. De asemenea, ar trebui să ne întrebăm ce anume dorim să obținem, care este menirea școlii, cum vrem să arate absolventul acestei școli, care este strategia, orizontul de acțiune. Altfel spus, ar trebui să vedem pentru cine facem curriculumul, cum îl facem și cu cine îl facem. Atunci când politica educațională nu se bazează pe valori, nu respectă niște principii, mai ales în proiectarea curriculară, când se dovedește diletantism și improvizație în acțiune, rezultatele nu pot fi decât catastrofale.
Există o pedeapsă imanentă în toate politicile eronate, însă nota de plată nu o achită, din păcate, autorii, ci noile generații. Să nu uităm că monopolul proiectării curriculare aparține ISE și ministerului, nimănui altcuiva, ceea ce înseamnă că tot acolo vom căuta și răspunderea pentru tot ceea ce se face sau nu se face bine. Personal, am mari îndoieli că ISE și funcționarii ministerului ar putea corecta și realiza un nou curriculum al învățământului preuniversitar, și încă peste noapte. Am văzut că, până acum, toate observațiile și propunerile Academiei Române (care nu are, conform legislației actuale, nici măcar rol consultativ!), ale profesorilor de la catedră, sindicatelor nu au fost luate în seamă. Rezultatul acestei situații o reprezintă apariția unui curriculum disfuncțional. În aceste condiții, ne întrebăm și întrebăm: Unde sunt dezbaterile cu practicienii, unde este evaluarea reformelor de până acum? De ce suntem blestemați să repetăm la infinit aceleași greșeli? Și ce se speră că se va realiza cu laptopurile, tablele inteligente și tabletele, dacă și curriculumul nou este deficitar, iar elevii nu sunt responsabilizați și stimulați să învețe? Nu vor fi cheltuiți niște bani fără a avea vreo certitudine privind îmbunătățirea educației? Lecția Microsoft a fost uitată atât de repede?
În timp ce problemele cu care se confruntă învățământul au coarne de Triceratops, devin tot mai numeroase și nervoase, amenințând să spargă porțile de cleștar ale ministerului, funcționarii acestuia par iremediabil prinși într‑o bulă a incompetenței și utopiilor progresiste. Oricum am privi lucrurile, credem că dacă se va merge pe drumul indicat de doamna Andronescu, s‑ar putea să avem parte de un succes atât de mare, încât nu ne va rămâne decât să tragem repede cortina peste învățământul românesc. Și pentru a încheia într‑o notă optimistă, vom spune: Zâmbește! Mâine va fi mai rău!
Prof. Constantin TOADER
