Când te ia gura pe dinainte, inclusiv la evaluarea națională

Cu inocență, câte cineva o mai spune și de-a dreptul, pe la câte o dezbatere live: miza întregii agitații legate de subiectele și de baremul de notare de la proba de limba și literatura română a evaluării naționale o constituie rezultatele unor elevi de la școli considerate de top; cineva chiar dă un soi de justificare a agitației, anume că mai puțin contează notarea în mediul rural, unde oricum… Tema este clasică: niște profesori care „le strică” media unor elevi și, implicit, socotelile făcute dinainte. Dar de unde știm că tocmai media nu e „stricată” în sensul de umflată?! Adică nu cumva elevii și părinții au fost obișnuiți cu note prea mari față de realitate (poate și ademeniți ca să pluseze, văzând la ce nivel îi aduc cei care-i pregătesc, mai pe-acasă, mai pe la școală), așa că abia notele de la un examen, de la o evaluare îi poziționează pe acolo pe unde le e locul? În lipsa unui sistem unitar de notare, disputele se eternizează, abordarea rămâne subiectivă, iar necazul părinților și al profesorilor care i-au pregătit pe elevi în gimnaziu poate fi de înțeles. La necaz omul zice multe și chiar e băgat în seamă, dacă e dotat și cu blog, și cu o-en-ge, și cu ceva dezinvoltură în a se pronunța public despre orice, de la fuziuni de partide la criza din Ucraina și de la banii Bisericii la procese, audieri și rețineri.
Numai că agitația („argumentația” ar fi mult spus) trece greu de nivelul reproșurilor iscate de unele jocuri ale copilăriei, de felul „nu se pune, nu se pune, c-ai trișat! Nu se joacă-așa! Mai dăm o dată!” În cazul de față, este vorba despre locurile comune reluate de ani de zile în discursurile provocate de frustrarea în urma examenelor: că s-a dat ceva ce nu era-n programă, că undeva-n rezolvare a apărut o chichiță interpretabilă în mai multe feluri, că un posibil răspuns nu a fost scris negru pe alb în barem și că, în general, au fost subiecte prea grele, „în condițiile în care se știe bine” că școala noastră se bazează numai pe memorare, că practica lipsește, că legea se modifică mereu în funcție de interese și că sistemul e subfinanțat. Soluțiile cerute pentru rezolvare și echitate sunt, de asemenea, reluate de la an la an: demisie, contestație, refacere.
Concret, supărarea de anul acesta a pornit de la notele unor elevi la proba de limba și literatura română: note, s-a spus, anormal de mici față de cele din gimnaziu, adică mai mici cu un punct și ceva, poate și cu două puncte, decât notele obișnuite ale celor în cauză, de 9 (nouă) și 10 (zece). Dintr-odată, ceea ce fusese lăudat până atunci a devenit condamnabil: notarea fără concesii, aplicată în ultimii ani, care făcuse să se termine cu procentele mari de reușită la bacalaureat (dar care la evaluarea națională iată că nu a mai plăcut), și contracararea vânătorii de note prin raportarea în mai mică măsură la notele dinaintea evaluării, ponderea mediei din gimnaziu în admiterea la liceu scăzând de la 50% la 25%. Nu a mai fost agreată nici altădată ceruta stârnire a creativității, de data aceasta prin subiectul referitor la scriitorul contemporan. E drept, și formularea subiectului a fost defectuoasă, cu un fel de prețiozitate sugerând o stăpânire precară a termenilor de către cine i-a dat forma prezentată spre rezolvare. Iar la subiectul pe baza fragmentului extras de pe blog, tocmai fragmentul în cauză a fost de-a dreptul inadecvat unei probe de verificare a utilizării limbii române: un text scris neglijent, din acelea care merg, eventual, ca notații pe blog, însă care în alte împrejurări sunt returnate autorului pentru refacere, dacă nu cumva sunt date deoparte ca nepublicabile. Pe deasupra, textul gravita în jurul unei derivări din acelea nereco­mandate: „să empatizăm” (rudă prin alianță cu „să concluzionăm”), provenită dintr-un cuvânt pe care chiar propunătorii subiectului l-au simțit ca discutabil, din moment ce au găsit necesar să-l explice într-o notă.
Pentru că trebuia convertit în ceva, ca justificare, necazul la primirea unor note „mici” (de fapt, mai mici decât cele mari, obișnuite, unele puse poate și din reflex) a luat forma unei supărări difuze: pe baremul de notare, pe programă și pe numărul de ore, pe prezența insuficientă a litera­turii contemporane în manuale. Intrând în chestiuni specifice domeniului și contextului, supărații și-au prins urechile în probleme la care nu se pricep: exemplele de rezolvare date ca valabile odată cu indicarea baremului și libertatea profe­sorilor-corectori de a puncta orice alt exemplu corect, poezia „(prea) filozofică” a lui Minulescu(?!), conjuncția și locuțiunea conjuncțională, genul epic și genul liric.
În schimb, nu s-a supărat nimeni (și nu se supără nimeni de ani de zile) că subiectele au părut (cum par mereu) improvizate de cineva căruia nu-i trece prin cap să pună mâna înainte să le rezolve. Chiar sunt cultivate subiectele pe baza unor fragmente găsite în felurite contexte și rupte de acolo cu încredințarea că astfel este îndeplinită cerința de a lega școala de realitate. De asemenea, este întreținută iluzia poeziei „la prima vedere” (poate totuși cuiva îi căzuse sub ochi vreodată poezia dată din Minulescu), tot în ideea de sponta­neitate, de firesc, de „creativitate” prost înțeleasă. Se adaugă scopul în sine care a devenit urcarea în clasamentul PISA, convingerea (sau oportunismul, sau șmecheria) fiind că se poate așa ceva doar introducând în enunțurile subiectelor referiri la obiecte, activități și locuri de prin jurul nostru: din curte, din mass-media, din școală. Pe această cale, departe de a fi atenuată, vânarea de note continuă.
Florin ANTONESCU