Publicarea la această rubrică a însemnărilor noastre cu privire la cazul elevului Andrei Vociu de la CNBPH din Buzău a stârnit un interes semnificativ. Materialul a primit câteva zeci de like‑uri pe reţelele de socializare. O doamnă profesoară din Buzău aprecia în acest mod însemnarea noastră, apărută în Tribuna din 21 ianuarie, a.c.: „Am citit articolul. Aveţi dreptate întru totul. Titlul este excelent, la fel ca articolul, de fapt. Salut imparţialitatea dvs. în cazul de la Buzău – greu de separat apele acolo“.  Între timp însă, lucrurile nu au decurs ca în cea mai bună dintre lumile posibile. Aş putea spune dimpotrivă. Cazul a căpătat mai degrabă accente de „război personal“ între familia elevului şi profesorii/directorul Colegiului Naţional Bogdan Petriceicu Hasdeu, chit că nu toţi membrii corpului profesoral au fost de acord cu sancţiunea aplicată.

Încheiam articolul din 21 ianuarie cu speranţa că în consiliul profesoral de la sfârşitul semestrului I va avea loc o rediscutare a situaţiei elevului în cauză, care primise, într‑o şedinţă a unui Consiliul profesoral extraordinar din decembrie, nota 2 la purtare, scăpând totuşi de ameninţarea exmatriculării. Motivul: afectarea imaginii publice a unui profesor. Şi, într‑adevăr, rediscutarea sancţiunii a avut loc, inclusiv în consiliul clasei, dar fără ca ceva să se clintească din decizia iniţială a şcolii. Poate şi fiindcă între timp părinţii elevului au alimentat un război al orgoliilor şi al unei legalităţi prost înţelese de ambele părţi. Astfel, contestarea deciziei Consiliului profesoral care stabilea nota 2 la purtare pentru elevul în cauză nu s‑a făcut în ideea obţinerii  unei sancţiuni diminuate (sancţionarea excesivă fiind, de fapt, miezul problemei), ci în ideea anulării acesteia, motivul invocat fiind lipsa de legalitate a deciziei  (între altele, probabil şi fiindcă elevul intenţiona să dea examen de admitere la Academia de Poliţie, iar acolo se cere nota 10 la purtare!). În faţa unei asemenea cerinţe, consiliul de administraţie al Colegiului s‑a văzut nevoit să dea un răspuns care să argumenteze tocmai legalitatea deciziei Consiliului profesoral şi nu „mărimea“ sancţiunii în sine, neuitând totuşi să precizeze şi faptul că, prin contestaţie, nici elevul şi nici familia nu şi‑au asumat faptele comise ca fiind abateri de la Regulamentul şcolar. Cu alte cuvinte, „cazul“ a devenit în totalitate un caz de „procedură“ şi nu unul de fond, fondul problemei rămânând mai departe, în opinia noastră, sancţionarea excesivă a elevului, atitudinea rigidă, în cele din urmă, a unei părţi a profesorilor colegiului, a directorului acestuia vizavi de o abatere disciplinară.

Apropierea încheierii situaţiei la învăţătură pe semestrul I a complicat şi mai mult lucrurile, în loc să le simplifice cumva,  în condiţiile în care, ulterior răspunsului la contestaţie, părintele a somat şcoala cu un text „avocăţesc“ să anuleze sancţiunea, pe acelaşi motive de lipsă de legalitate. (În paranteză fie spus, aplicarea sancţiunii nu a suferit în argumentare nici ea de prea multă „legalitate“, dar asta nu însemna că abaterea nu a existat!).

În ultima săptămână de şcoală, consiliul clasei, în contextul discutării notelor la purtare pe semestrul 1, a decis totuşi, cu majoritate de voturi,  să ceară Consiliului profesoral rediscutarea notei la purtare a elevului Andrei Voicu, clasa a XI‑a, cu propunerea de a i se acorda nota 7 în loc de 2. Nu ştim ce s‑a petrecut, în detaliu, nici în consiliul clasei şi nici în consiliul profesoral, care a fost punctul de vedere al profesorilor colegiului. Cert este că directorul colegiului a considerat cumva menţinerea situaţiei inţiale ca o chestiune personală, avertizând în acest sens profesorii colegiului. Atitudinea poate fi de înţeles în contextul acestui război „declarat“ părinte‑şcoală şi al conservării „autorităţii“ colegiului, căci de mult ideea „fiat justitia, pereat mundus“ nu prea mai interesează lumea de azi. Una peste alta, în final, elevul Andrei Voicu a rămas cu nota 2 la purtare.

Nu ştiu ce vor face mai departe părinţii. Dar, potrivit „viziunii“ de până acum, este de aşteptat ca războiul să continuie pe treptele tribunalului. Cu costuri din partea părintelui, cu mai puţine din partea colegiului, fiindcă este vorba de o dispută dintre o instituţie şi o persoană fizică. Iar conducerea colegiului s‑a asigurat în parte ca decizia luată să nu pară a fi un rezultat discreţionar al unei persoane, mânate de orgoliu, sau consecinţa unui război între un profesor/director şi un „golan“ al şcolii, ci decizia unei instituţii de educaţie motivate să aplice reguli, standarde şi regulamente.

În fapt însă, toată această poveste de la Buzău lasă un gust amar şi face parte dintr‑o radiografie  a unui „război“ surd şi mai larg dintre o parte a societăţi româneşti – părinţi, ONG – şi şcoala preunversitară. Cauzele acestui război sunt numeroase, multe ţin de imaginea de asamblu a lumii în care trăim, de un mental suspicios şi agresiv, dar mai ales de o neputinţă a dialogului şi de o diminuare, îngrijorătoare pentru sănătatea mentalului social, a capacităţii de a comunica. Dar dacă în alte zone ale societăţii, lipsa de comunicare poate fi trecută uneori cu vederea, în lumea şcolii, a educaţiei, fenomenul este plin de consecinţe. Cazul de la Buzău este emblematic pentru această lipsă de comunicare reală, umană, cu atât mai necesară cu cât elevul în cauză nu avea o istorie personală şi şcolară „curată“, ci una cu destule probleme. Această neputinţă a generat un „eşec educativ“ şi eventuala situare a elevului, pe drept cuvânt sau nu,  în situaţia de victimă.

Sunt evidente în toată această istorie erorile repetate ale familiei. Dar, să ne fie iertat, nu putem evita nici senzaţia că şcoala nu s‑a comportat totuşi potrivit standardelor de care face atâta caz. Nu putem evita observaţia că, în acest caz, colegiul însuşi, prin reprezentanţii ei, nu a fost dispus la un efort sporit de luciditate şi discernământ în numele unei meniri educaţionale, mai presus de orice patimi şi subiectivităţi omeneşti. Aşa cum nu putem fi convinşi nici de faptul că Inspectoratul Şcolar al Judeţului Buzău nu ar fi putut interveni cu diplomaţie, solicitând o mai atentă analiză a cazului. Nefăcând acest lucru, ISJ s‑a spălat pe mâini, gest repetat şi repetabil în istorie, acoperindu‑se şi el formal de prevederi, reguli, regulamente. Nu putem fi siguri nici dacă  ministrul educaţiei, doamna Ecaterina Andronescu, a tratat cazul în modul cel mai fericit – fiindcă, profitând de deschiderea către dialogul a Domniei Sale, elevul sau mama elevului, sau amândoi au fost în audienţă. Doamna ministru  a discutat cazul cu directorul colegiului, ajungând la concluzia fermă că poate acorda colegiului şi conducerii acestuia o… încredere totală. (E de presupus că articolul nostru din Tribuna învăţământului nu a ajuns nici măcar indirect la urechile/ochii doamnei ministru, fiindcă în MEN interesul pentru reacţiile media s‑a tot diluat în ultimii ani. Sau a ajuns prea târziu!

Părinţi şi profesori! Profesori şi părinţi! Trăim într‑o lume în care mesajele reale sunt adesea estompate de neîncredere, suspiciune, sau chiar de lipsă de profesionalism. Şcoala preuniversitară este ea însăşi puternic afectată de aceste patologii ale lumii româneşti de azi. Cazul de la Buzău este doar unul dintre cazurile peste care se va aşterne, peste un timp, cu costuri, liniştea şi uitarea. Dar alte cazuri vor apărea la orizont, unele fiind deja pe agenda zilei cum este, recent, cazul colegiilor de la Braşov cu  ciudatele lor regulamente şi contracte încheiate cu părinţii elevilor claselor gimnaziale. Sau cazul de la Colegiul Spiru Haret, din Ploieşti, unde o profesoară a fost înjunghiată de un fost elev.

P.S. Un mare deserviciu în cazul de faţă l‑a produs, cred, mediatizarea excesivă şi neprofesionistă a cazului. E vorba mai ales de modul în care a fost tratat cazul la emisiunea de scandal Acces direct, prin prezenţa ca invitată a unei doamne care continuă să creadă că poate da lecţii corpului profesoral, încurajând atitudini de aroganţă din partea părinţilor, în numele faptul că în tinereţe a petrecut câţiva ani în şcoala preuniversitară. Paie pe foc a pus şi adresa ultimativă,  nenuanţată a Consiliului Naţional al Elevilor!

Adrian COSTACHE