Multe lucruri se spun despre școala de azi. Se discută, între altele, cu iritare, alteori cu furie, despre rezultatele la examene tot mai formalizate, ca și cum aici ar fi începutul și sfârșitul școlii de azi. Ca și cum, într-un soi de amețeală generală, uităm cu toții și cu totul că de fapt nu notele sunt esențiale într-o școală, ci ceea va deveni realmente elevul după un număr de ani de studiu, ce fel de ființă este și va fi el, ce cultură va avea sau, altfel spus, ce și-a asumat el din „învățătura școlii”. Lucruri care au uneori o slabă legătură cu examenele și cu notele de azi. Mai nimeni nu atrage atenția că nu rezultatele la examene ar trebui să se afle, în primul rând, în centrul discuției unei societăți normale, ci mai ales „finalitatea școlii”, această finalitate având, e adevărat, o legătură și cu examenele și evaluările naționale. E vorba despre acel „portret” al elevului de azi, după 8 ani/10 ani/12 ani de studiu. Curios e faptul că acest „portret” e frecvent descris, atunci când ne referim la el, în termeni negativi, dar când se încearcă mutarea discuției către termenii care ar trebui să-l definească pozitiv, către paradigma lui „așa da”, lucrurile scârțâie teribil sau se prezintă în variante care nu se mai armonizează, în ciuda standardizărilor produse în evaluare, care au ajuns să sufoce școala românească.
Unul dintre punctele noastre de reper privind educația îl reprezintă de decenii bune olimpiadele. Ca și în vremea comunismului, elevii olimpici sunt mai departe un fel de embleme naționale pe care toată lumea (profesori, oameni politici, repre­zentanții Ministerului!) se întrece în a-i îmbrățișa până la sufocare. Și-i aduc la fel de fel de come­mo­rări ca pe sfintele moaște. (Ca să nu jignesc nu știu ce sensibilități, voi preciza aici, asumându-mi o anume lipsă de modestie, că sunt unul dintre acei profesori care a avut de-a lungul anilor olimpici naționali, dar, predând o viață la C.N. Sf. Sava, nu mi se pare deloc în regulă să-mi asum nu știu ce mari merite, deși de avantajele acestei stări de fapt am beneficiat. Cititorii vor înțelege, desigur, la ce mă refer!)
E adevărat, acești elevi sunt în cele mai multe cazuri excepționali și forme de recunoaștere din partea societății sunt absolut necesare, inclusiv recompense materiale. De altfel, cred că din acest punct de vedere s-a și atins un anume vârf și că mai mult ar deveni deja… prea mult. Dar pentru curioșii care vor să înțeleagă dacă acești elevi sunt cu adevărat „produsul” școlii românești, acest lucru le va fi greu de aflat. Între altele, și pentru că subiectele date la olimpiade la diferitele discipline de studiu au doar o vagă legătură cu programele școlare obișnuite. Sau cu ceea fac ceilalți elevi. Și atunci întrebarea: Ce ne spun aceste Olimpiade despre starea școlii de azi? capătă un răspuns dezo­lant: aproape nimic. Aproape nimic despre școală, dar destule sau totul despre elevul în cauză, chiar dacă, nu rareori, peste ani, descoperim că unii dintre cei în cauză n-au confirmat cu adevărat și că locul lor în spațiul social al creației a fost luat de outsideri, colegii lor de școală de odinioară. Nu doar fiindcă societatea validează în unele cazuri după criterii ușor diferite, ci și fiindcă olimpiadele sunt de multă vreme în România creații artificiale în cea mai mare măsură, moșteniri ale comunis­mului din ultima lui fază, exersări în sine ale unor performanțe ce presupun reale sacrificii, mai ales în ceea ce privește cultura generală a olimpicului, dar mai ales forme de propagandă de care niciun director de școală, niciun inspector, niciun ministru nu s-ar putea detașa vreodată.
De fapt, rostul acestor însemnări nu este doar acela de a pune sub semnul întrebării relevanța concursurilor școlare pentru școala preuniversitară în ansamblul ei, mai ales că elevii, în ciuda tuturor deformărilor, participă la ele cu seriozitatea și en­tu­ziasmul specific juvenil. Intenția este alta, aceea de a avertiza (și eu ca și alții!) asupra unor stări de fapt dramatice, dimensiunea cea mai gravă a acestor stări fiind, între altele, criza fără precedent a culturii generale, refuzul însușirii ei, facilitarea de către actuala „filozofie a școlii” a unei asemenea atitudini. Afirmația nu e deloc nouă. Poate că unii dintre cititorii Tribunei își mai amintesc de… „cazul Alexandru Lăpușneanul”. Pe scurt, era vorba acolo de refuzul categoric al unor elevi de clasa a XI-a (de la Colegiul Sf. Sava!) de a citi nuvela lui Negruzzi. Chiar dacă aceștia puteau cu această ocazie obține cu ușurință o notă bună doar pentru lectură, într-un test anunțat. Și chiar dacă textul putea fi parcurs în 15-20 de minute. A fost o experiență stresantă și pentru mine ca profesor: aproape 15 elevi dintr-o clasă de-a XI-a au preferat să lipsească aproape o lună de la cursuri pentru a nu da acel test de lectură… Mi-am spus atunci că ceea ce se întâmplă era parte dintr-o piesă absurdă. Numai că, reamintindu-mi această întâmplare, înțeleg că nu piesa absurdă era de vină, ci realitatea însăși, așa cum de altfel mi se confirmă și recent dintr-un material apărut pe Contributors.ro, al cărui autor este universitarul orădean Mihai Maci, cunoscut pentru unele dintre analizele sale, lipsite de „machiaj”, privind școala preuniversitară: „Se editează, în fiecare an, spune prof. Mihai Maci, cu referire la starea limbii și literaturii române, volume întregi care – ca „auxiliare” – se vând în școli și pe care elevii le învață sub directa coordo­nare a profesorilor. Înțeleg, de asemenea, că orele de română (și, acolo unde e cazul, de literatură universală) din ultimii doi ani de liceu sunt dedicate acestei activități: învățarea „eseurilor” pentru bacalaureat. Să zicem că folosirea acestor „materiale orientative” are, în lumea noastră, o anumită doză de fatalitate, dar – totuși – îmi ima­ginam că primordială e cartea de interpretat. Or, din răspunsul studenților (i-am întrebat mai apoi și pe cei de la alte secții din anul I și majoritatea mi-au spus aceleași lucruri) mi-am dat seama că lucrurile stau exact invers: cartea e facultativă și, atunci când se citește, e o anexă lămuritoare a comentariului. De aici trei concluzii directe:

1. Orele de română nu sunt ore de literatură, ci de mnemotehnică a unui limbaj rigid și artificial, la jumătatea drumului între teoria literaturii și niște stereotipuri de critică impresionistă. 2. Baca­laureatul nu măsoară, în niciun fel, nici cunoș­tințele de literatură, nici capacitatea de inter­pretare a elevilor ci, pur și simplu, gradul în care ei pot reproduce comentariile învățate. Nu există nici un criteriu obiectiv care să-i poată departaja pe elevii ce au citit și au înțeles ceva de cei care au învățat mecanic doar ca să ia notă la clasă și la examen (subl. ns.). 3. Toată munca aceasta e cu desăvârșire inutilă (și obositoare) pentru elev; el nu rămâne – trecut fiind bacalaureatul – cu nimic din efortul făcut în lunile dinaintea lui. Concluzia simplă e aceea că bacalaureatul – cel „cu camere” și corectat „pe bune” – e un trucaj. Un trucaj menit a ascunde trista realitate a școlii românești de astăzi (…)”, al cărei produs este „un om închis în subiectivitatea lui, lipsit de orizont și de repere, incapabil să se înțeleagă și să se deschidă către lumea în care e chemat a acționa. Majoritatea celor care absolvă liceul sunt nu formați, ci defor­mați de școala pe care-au făcut-o. Nu cunoștințele (pretins) specializate ale universității le sunt necesare, ci reluarea întregului parcurs al școlii generale”.

Sunt toate aceste observații un scenariu specific unei publicistici menite să impresioneze cititorul sau putem vorbi, într-adevăr, de un sens pierdut al școlii?!
Adrian Costache