Promisiunile și realitatea educației online

116

Promisiunile și realitatea educației online

Introducere

Au trecut patru luni de la apariția pandemiei Covid-19 și putem spune, fără teama de a greși, că încă nu cunoaștem pe deplin impactul pe care acest teribil virus îl are asupra sistemului nostru de educație. Numeroși experți educaționali s-au grăbit să decreteze un nou dezastru în educație, blamând lipsa de pregătire a profesorilor și echipelor anageriale, lipsa resurselor, a șanselor egale sau implicarea redusă a părinților în școala de acasă. S-a spus insistent că școala online este o palidă copie a ceea ce înseamnă școala, că experiențele de învățare autentice sunt doar în sala de clasă sau că suntem departe de a asigura condițiile unui astfel sistem.

La cealaltă extremă, s-a declarat că această perioadă plină de provocări și incertitudini a forțat sistemul de educație, conservator și inerțial, să privească cu adevărat, pentru prima dată, spre viitor, într-o veritabilă schimbare de paradigmă: pandemia ne-a determinat să adoptăm digitalizarea la o scară largă în învățământul universitar și preuniversitar, iar acest proces pare a fi unul ireversibil. S-a vorbit și în contextul românesc despre efectul pandemiei asupra sistemelor de educație ca despre cea mai  importantă schimbare de paradigmă în educație din ultimul secol (Veigga, 2020).

Între aceste două poziții extreme putem începe să căutăm un răspuns la o întrebare simplă, dar care presupune un răspuns complex: ce s-a întâmplat în sistemul nostru de educație, din momentul în care profesorii nu și-au mai putut întâlni elevii față în față Articolul de față urmărește să ofere câteva repere care să sprijine formularea unui răspuns cuprinzător, analizând sintetic date de cercetare și rapoarte tematice publicate în această perioadă. O astfel de analiză de etapă pune față în față potențialul educației online și realitatea adoptării/integrării sale în sistemul nostru de educație. Cum multe dintre aceste  poziții au la bază reprezentări foarte diferite cu privire la educația digitală, este însă nevoie să clarificăm mai întâi ce înțelegem prin această sintagmă și care este relația între învățarea online și cea tradițională, față în față.

Educație la distanță, online și de tip blended learning

Educația la distanță reprezintă, de mai bine de un secol, o modalitate alternativă, flexibilă de a asigura accesul la educație pentru diferite categorii de elevi (de exemplu, cei din zone izolate) sau adulți (de exemplu, cei care doresc să participe la un program de învățare, fără să-și întrerupă activitatea profesională). În general, se vorbește despre educație la distanță atunci când profesorul și elevii/studenții sunt separați prin distanță fizică, dar sunt conectați printr-o anumită tehnologie care valorifică un mod specific de organizare și utilizare de materiale de învățare adaptate, construite într-o ordine secvențială și logică, care stimulează studiul independent. Medierea învățării are loc prin modalități diverse, de la utilizarea de materiale tipărite, la tehnologii audio, video sau noi tehnologii ale informației și comunicării, fără a presupune prezența fizică sau participarea simultană la o activitate online (Istrate, 2000).

Promisiunile și realitatea educației online

Eliminarea obstacolelor de ordin spațial, temporal și flexibilizarea ritmului de învățare pe care le promovează educația la distanță au permis unor categorii variate de persoane să participe la programe de educație și formare profesională. Aceste avantaje au fost valorificate în principal în nivelurile superioare de educație și în programele de formare a adulților, uneori în combinație cu programele clasice. Învățarea la distanță nu este în mod necesar o învățare online, pentru că aceasta poate fi organizată și în absența unor echipamente sau a internetului, prin forme alternative (prin corespondență, prin intermediul unor emisiuni radio sau tv). Însă astăzi majoritatea programelor la distanță sunt realizate cu ajutorul noilor tehnologii, permițând dezvoltarea unor spații online de învățare (asincron) și chiar secvențe de interacțiune în timp real (sincron).

Promisiunile și realitatea educației online

Observăm, de asemenea, că cele două forme de desfășurare a activităților de învățare (față în față și la distanță/online) nu se exclud reciproc. Dimpotrivă, așa cum indică un raport recent al Comisiei Europene (2020), modul hibrid sau mixt de organizare, denumit generic blended learning, reprezintă soluția pe care școlile o au cel mai la îndemână pentru a face față unor perioade de criză, cum este și cea declanșată de pandemia Covid-19. Combinarea celor două forme asigură, de fapt, o maximă flexibilitate, cu condiția de a avea un cadru organizat la nivelul fiecărei școli, în care, chiar și într-o perioadă obișnuită, o parte dintre activitățile de învățare se petrec într-un context online. Există sisteme de educație la nivel internațional care au adoptat cu succes această formă de organizare, la diferite niveluri de studiu (OECD, 2020). Experiențele școlilor din aceste țări demonstrează că un astfel de cadru de organizare, în condiții specifice, funcționează nu doar ca o plasă de siguranță, ci și ca un factor care contribuie în mod direct la o educație incluzivă de calitate. Profesorul are un rol central iar succesul acestui model ține de competența lui de a derula activități asincron de învățare (de exemplu, realizarea unor teme sau proiecte de grup de către elevi, punerea la dispoziție a unor resurse de către profesor și oferirea de feedback pentru lucrările sau produsele realizate) și activități sincron (în care profesorul și elevii comunică în mod direct), integrate în mod natural în activitățile de învățare față în față.

Dacă, sub presiunea unui context de risc precum pandemia, ponderea activităților față în față scade brusc, există o alternativă la care fiecare școală poate să recurgă pentru a-și reorganiza procesul de predare-învățare, cu pierderi cât mai reduse în rezultatele de învățare. Sala de clasă și clasa virtuală nu sunt în opoziție, ci sunt complementare și o astfel de abordare este în opoziție cu ideea pastilei amare pe care sistemul nostru de educație a trebuit să o ia, pentru a duce la bun sfârșit anul școlar 2019/2020. Un sistem de educație care promovează ambele contexte de învățare sprijină un elev să fie mai pregătit pentru societatea în care va trăi ca adult, o societate digitalizată.

Din această perspectivă, „normalitatea“ la care un profesor se așteaptă să se întoarcă după ce o astfel de criză se va sfârși nu este una 100% față în față, pentru că învățarea la distanță/online riguros și sistematic adoptată aduce elevilor noștri avantaje pe care nu le putem ignora. Chiar și pentru perioade scurte (de exemplu, evenimente meteorologice nefavorabile, alte situații de urgență) sau pentru implicarea în învățare a unor elevi/grupuri care nu pot participa la cursuri față în față, învățarea de tip blended learning reprezintă cea mai bună investiție. Din păcate, în martie 2020, foarte puține școli din România integrau cu adevărat componenta online în activitățile curente, cu ajutorul unei platforme de învățare (cu conturi individuale pentru elevi, profesori și părinți, cu facilități specifice). Și această situație, cu unele excepții, era valabilă în toate nivelurile de învățământ, nu doar în cele inferioare (UCE, 2020).

Adaptarea la învățarea online

Când școala obișnuită s-a închis aproape peste noapte, a existat așteptarea și nevoia ca învățarea să continue, alternativa de a „îngheța“ anul școlar fiind din start respinsă, atât la noi, cât și în celelalte sisteme de învățământ. Nevoia de a găsi o modalitate de a continua școala într-o formă alternativă a fost un resort puternic pentru ca profesorii și echipele manageriale să exploreze avantajele utilizării noilor tehnologii în învățare. Astfel, în absența inițială a unui cadru de reglementare explicit, adoptarea învățământului online/la distanță a devenit o modalitate legitimă de a continua anul școlar. Pentru majoritatea profesorilor, această experiență nu avea un precedent și a însemnat, în primul rând, un mecanism prin care au continuat să rămână în contact cu elevii. Nu întâmplător instrumentele digitale cel mai rapid adoptate au fost cele de comunicare: mai simple (de tip Messenger, WhatsApp, e-mail) sau mai complexe (Zoom, Skype). Cele din urmă aduceau avantaje (comunicare online sincron), dar și primele provocări, pentru că presupuneau accesul la tehnologii mai performante, plus o bună conectivitate pentru o experiență de vizualizare. Încă din primele săptămâni de întrerupere a cursurilor față în față s-au transmis elevilor prin noile canale de comunicare sarcini de lucru, s-au reluat unele activități și conținuturi de învățare parcurse față în față sau au fost abordate teme noi.

Cum s-a întâmplat și în alte domenii, criza Covid-19 a surprins sistemul educațional insuficient pregătit, atât din perspectiva infrastructurii necesare, cât și din punctul de vedere al experienței efective a profesorilor și a elevilor de lucru pe platforme de învățare online (IRES, 2020; UCE, 2020). Pentru majoritatea echipelor manageriale și pentru cei mai mulți dintre profesori, trecerea la „școala de acasă“ a reprezentat o provocare deosebită. Experiența utilizării unor echipamente moderne în activitățile de predare, precum calculatorul, videoproiectorul, familiarizarea cu unele aplicații specifice în activitățile cu elevii (de tipul Kahoot, Canva sau Socrative) s-a dovedit rapid că nu sunt suficiente pentru transferul în online a tuturor activităților de învățare cu elevii și pentru a lucra în mod eficient într-un spațiu virtual de învățare.

Această stare de fapt a fost demonstrată de numărul relativ mic de profesori care au indicat faptul că în perioada de închidere a școlilor au folosit în mod curent o platformă de învățare în activitățile cu elevii. Conform studiilor realizate pe perioada pandemiei (Florian&Țoc 2020; Botnariuc et al. 2020; Hatos 2020; UCE, 2020) profesorii au întâmpinat importante dificultăți din perspectivă didactică, cu privire la: utilizarea facilităților platformelor online pentru reconfigurarea unităților de învățare într-un mediu virtual, organizarea interacțiunilor cu elevii (de exemplu, lucrul sincron pe grupe), asigurarea unui bun echilibru între activitățile online de tip sincron și cele asincron, menținerea motivației elevilor după ce ineditul orelor online a dispărut. O didactică rutinieră, centrată pe conținuturi și pe profesor, nu își poate ascunde limitele, chiar și în contextul în care activitățile de învățare cu elevii fac apel la noile tehnologii.

Adaptarea la educația online a fost dificilă și din perspectiva altor aspecte în afara celor pedagogice. Conform analizei Reprezentanței UNICEF România (2020), la nivelul elevilor au existat numeroase bariere, atât în plan educațional, cât și social. Transferul activităților în mediul online a însemnat, din păcate, o adâncire a inegalităților de acces pentru copiii din familii dezavantajate socio-economic, cauzată de: acces redus la echipamente/ tehnologie, conectivitate limitată la internet, sprijinul insuficient în învățare oferit de familie, resurse de învățare prea puțin adaptate mediului online etc. Deși datele statisticile prezentate de variate studii diferă (la fel ca metodologiile cu ajutorul cărora au fost aceste date colectate), se poate aprecia că cel puțin 350.000-400.000 de elevi din învățământul preuniversitar s-au confruntat cu una sau mai multe dintre aceste bariere.

După închiderea fizică a școlilor, profesorii au avut un grad ridicat de libertate de a se adapta la noul context, aspect care a implicat în același timp o responsabilitate asociată. Au existat reacții foarte diferite din partea profesorilor, în condițiile în care nu s-au impus la nivel de sistem o platformă unică de învățare, planificări unice care să stabilească în mod analitic modul de aplicare a curriculumului și de formare a competențelor din programele școlare, resurse de învățare unice (UCE, 2020). Multe inițiative ale sistemului public sau provenite din mediul privat au oferit repere pentru profesori și pentru echipele manageriale (de exemplu, portalul digital.educred.ro), fără ca acestea să aibă un caracter de obligativitate. Cu toate acestea, majoritatea studiilor au evidențiat faptul că mulți profesori au perceput această arie de autonomie ca pe o lipsă de sprijin, ca pe o situație negativă. De exemplu, studiul UNICEF (2020) evidențiază faptul că, în condițiile schimbării rapide a modalităților de predare ca urmare a începutului pandemiei de Covid-19, lipsa de strategie în privința măsurilor unitare de coordonare a implementării școlii online a fost considerată a fi o importantă barieră structurală.

Comunitățile de învățare au fost pentru mulți profesori „trusa de ajutor“, contextul foarte  bun de schimb/transfer de experiență, în care participanții au învățat, treptat, să valorizeze și să valorifice acest spațiu de autonomie. Acest lucru este dovedit și de faptul că aproape două treimi dintre profesorii chestionați în studiul CRED (UCE, 2020) au indicat faptul că în  această perioadă colegii au fost o sursă importantă de sprijin.

Șocul determinat de suspendarea orelor față în față și de transferul activităților în forme la distanță/online este reflectat de creșterea spectaculoasă a numărului de școli care au decis să ofere profesorilor în mod unitar o platformă de învățare. Conform datelor colectate în cadrul cercetării CRED (2020), în perioada martie-iunie peste 4.000 de școli au început să  folosească instrumente de învățare prin contul educred.ro.

Programul de formare a cadrelor didactice, organizat în cadrul proiectului structural CRED, demonstrează nevoia utilizării în formarea continuă a unor platforme online de învățare, care ajută la o învățare nu doar despre, ci și prin instrumente digitale. De exemplu, cele 16 programe de formare CRED acreditate în format blended learning la nivel regional au fost construite astfel încât jumătate din timpul de formare (60 din totalul de 120 de ore) să fie alocat activităților online. În perioada mai 2019 – august 2020, la nivel național, activitatea de formare a inclus un număr semnificativ de profesori (peste 22.000 de cadre didactice din învățământul primar și din învățământul gimnazial, în cadrul a 1.285 de grupe de cursanți). De asemenea, profesorii au avut oportunitatea parcurgerii unui set de 5 webinare ca parte a activităților de formare, prin sesiuni sincron online, familiarizându-se cu specificul, dar și cu provocările acestui mediu de învățare. În cadrul programului au fost identificate și arii în care este nevoie de mai mult sprijin în viitorul apropiat. De exemplu, educația la distanță presupune și evaluarea sistematică a progresului în învățare și o legătură strânsă între profesor și cel care învață. Rolul de mediator al profesorului, care facilitează accesul elevilor/studenților la resurse și contexte relevante de învățare, este un indicator pentru sistemele de tip blended learning eficiente. În contextul multiplicării fără precedent a surselor de informații – de exemplu, peste 90% din volumul total de informații accesibil prin internet este creat după 2016 – profesorii trebuie sprijiniți mai mult pentru a-și asuma acest rol care asigură o experiență de învățare personalizată.

Ciprian FARTUȘNIC, cercetător științific gr. I

Articolul integral poate fi citit în numărul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.