Cui nu-i plac vacanțele? Cu mic cu mare ne bucurăm de timpul liber, evadăm din constrângerile cotidiene, plecăm să ne recreăm în natură. Facem tot am fi vrut să facem, dar nu am reușit din diferite motive. Cel mai frecvent dintre acestea fiind, desigur: lipsa de timp.

Știm, însă, că înainte de vacanță la orele de la școală concentrarea scade, iar în ultima zi de cursuri cu greu mai sunt realizate sarcinile curente. În mod analog, prima zi de revenire la cursuri este adesea dificilă, elevii vorbesc prea mult între ei, doar nu s-au văzut în ultimul timp și au atâtea să-și împărtășească.

Dar aproximativ 76% dintre români nu călătoresc, nu își permit o vacanță de o săptămână departe de casă. Datele Euro­stat menționează că în anul 2022, doar 28,2% dintre români au făcut turism (https://ec.europa.eu/eurostat/statisticsexplained/index.php?title=Tourism_statistics).

Referitor la practicarea turismului, ne plasăm pe penultimul loc, fiind imediat după Bulgaria.

La fel ne situăm și privind rezultatele obținute la ultimele două testări PISA, din 2018 și din 2022. Din rezultatele testărilor internaționale aflăm că cei mai performanți sunt elevii din Japonia, Estonia, Singapore, Hong Kong.

Corelația datelor se poate baza pe un numitor comun: resurse insuficiente, altfel spus nivelul ridicat de sărăcie în care oamenii trăiesc. Conform informa­țiilor furnizate de către Institutul Național de Statistică, în anul 2022, 21,2% din populația rezidentă trăia într-o gospodărie ale cărei venituri erau mai mici decât pragul de sărăcie (valoarea pragului de sărăcie relativă a fost, în anul 2022, de 16.278 lei, pe an, pentru o persoană), iar 24,3%, aproape un sfert din populație, a fost afectată de deprivare materială și socială severă, în creștere cu 1,2 puncte procentuale față de anul anterior. Rata riscului de sărăcie și excluziune socială a fost, în anul 2022, de 34,4%. La nivelul Uniunii Europene, țara noastră se plasează alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania printre țările cu o rată ridicată a riscului de sărăcie. Media UE este de 16,5% (https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/saracia_si_excluziunea_sociala_r2022.pdf). Acesta este contextul socio-economic în care trăim, cadru din care rezultă anumite limitări.

Organizația Salvați copiii atenționează în mod sistematic prin diverse analize, de exemplu, într-un studiu cu titlul Sărăcia și excluziunea socială a copiilor din Europa. O abordare din perspectiva drepturilor copiilor, că sărăcia se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor.

Sperăm să avem un învățământ de calitate, eficient și performant, așa cum visăm la vacanțe frumoase, petrecute în locuri de neuitat. Dar și vacanțele, ca și educația de calitate presupun costuri consistente.

Ca să putem proiecta un timp de relaxare ar trebui să avem un nivel de trai suficient de bun, să ne bazăm pe creșteri economice semnificative, toate sectoarele de activitate să-și îmbunătățească eficiența muncii. Un punct de plecare, în acest sens, ar fi, desigur, o educație de calitate. De aici, așteptarea este ca pe piața forței de muncă să ajungă tineri calificați, motivați să se implice în activitatea de producție și așa mai departe.

Deocamdată ne aflăm într-un cerc vi­cios: rezultatele din învățământ sunt mo­deste, nu știm cum să depășim starea de fapt în care ne aflăm, ceea ce ne îngrijorează. De aici rezultă că, cel puțin pentru moment, doar aspirăm spre un învățământ înalt calitativ. Deși vacanțe avem din plin, nu ne permitem să plecăm de acasă, așa cum o pot face ceilalți europeni.

Din nou la școală – deficitul de atenție

Să ne gândim la următoarea scenă, desfășurată într-o sală de clasă. Profesorul le spune elevilor: Bună ziua, dragi elevi! Începem modulul trei de studiu. Acesta are șase săptămâni. Apoi urmează vacanța de schi, de o săptămână. În acest interval vom studia…

Așa pare că se desfășoară cursurile școlare, asemenea slalomului făcut de schiori pe pârtie.

Dar pentru învățarea consistentă întreruperile nu sunt bune; acestea de­termină mari dificultăți de atenție, de concentrare susținută, se pierde un anume timp până se ajunge la intensitatea de gândire optimă. Fie că este vorba de anul școlar, fragmentat prin organizarea modulară, care rupe continuitatea învățării cognitive prin vacanțe și prin săptămâni dedicate unor activități extracurriculare, cum sunt Școala altfel și Săptămâna verde, fie că este vorba de activitățile cotidiene întrerupte de consultarea frecventă a informației din mediul ­online, astfel de situații produc conse­cințe dintre cele mai diverse. Una dintre acestea este scăderea motivației pentru activitatea respectivă. O alta este nivelul de implicare, marcat de superficialitate.

În lucrarea Hoții de atenție, scriitorul Johann Hari (Editura TREI, 2022) prezintă antitetic două ipostaze în care se poate afla mintea umană. Una este starea de flux, teoretizată de psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, care a observat că pentru artiști este posibilă o formă de concentrare continuă, profundă, care lasă impresia că timpul nu mai contează, o stare de flux a gândirii. O alta este cunoscuta perspectivă a profesorului de la ­Harvard, cercetătorul B.F. Skinner, ­asupra reflexelor condiționate. Capacitatea de concentrare este marcată de condiționările pe care le-a experimentat de-a lungul vieții. „Trăim într-o lume dominată de tehnologia construită pe viziunea lui B.F. Skinner despre cum funcționează mintea omenească“ (pag. 62). Acționăm în baza unui dresaj social, dar trăim cu iluzia că dăm curs alegerilor noastre. Provocator, autorul ne adresează o întrebare retorică: „Vrei să fii unul dintre porum­beii lui Skinner, atrofiindu-ți atenția ­într-un dans pentru recompense brute, sau vrei să fii unul dintre pictorii lui Mihaly, capabil să te concentrezi, pentru a găsi ceva ce contează cu adevărat?“ (pag. 66).

Într-o abordare pedagogică, starea de flux este un ideal spre care aspirăm principial, dar și o speranță pe care o avem de fiecare dată când plecăm spre sala de cla­să, imediat după ce s-a sunat de intrare. Ca profesori, știm că o oră de curs re­­ușită curge asemenea unei ape a cărei vi­­talitate le conferă energie participanților. La sfârșitul timpului alocat, toți, elevii împreună cu profesorul lor, se simt mulțumiți, energizați, recunoscători pentru că au trăit o experiență cognitivă ­benefică.

Asupra modului în care se corelează reperele organizatorice din sistemul de educație și formarea la elevi a unor comportamente și atitudini dezirabile sunt multe de discutat. Învățarea condiționată, dincolo de aspectele sale controversate, se impune ca o realitate efectivă asupra căreia ar trebui să reflectăm, să ne sfătuim. Care este raportul optim între muncă și relaxare? Ce mesaj transmite pentru viitor ceea ce facem în prezent?

Decontul educațional al pandemiei

Din anii de restricții medico-sociale petrecuți în pandemia de COVID-19 pentru sistemul de educație au rămas câteva practici didactice care se manifestă și acum. Unele dintre acestea au efecte po­zitive. Așa este cazul cu obișnuința de a utiliza platformele digitale, de a posta re­surse educaționale în classroom, de a fo­­losi tabla smart, în general, de a integra resurse educaționale deschise în orele de curs curente. Toate acestea ar trebui să aibă un rol de mediere între activitatea profesorului la clasă, activarea elevilor care participă la oră spre înțelegerea conținuturilor de învățat și a competențelor de format. Sunt însă cazuri în care balanța se înclină în favoarea mediilor digitale, iar elevii și profesorul se lasă absorbiți de farmecul navigării. Ei sunt, în primul rând, internauți și, abia mai apoi, profesori și elevi ai școlii. La limită, tabloul arată astfel: elevii sunt concentrați, cu capul înclinat în jos spre telefon, în timp ce profesorul explică și rulează informații pe tabla smart. Din când în când își mai controlează și el mesajele care au apărut între timp pe grupul de profesori ai școlii. Faptul că sunt prezenți fizic, în clasa de curs, am crede că nu mai este relevant.

Știm, desigur, că digitalizarea educației este un proces inevitabil în societatea în care trăim, ca și digitalizarea tuturor celorlalte activități, din toate sferele economice. Alături de centrarea învățământului pe elev și pe formarea competențelor acestuia, de promovarea învățării, dar și a predării colaborative, utilizarea tehnologiei informației în educație este una dintre caracteristicile școlii din societatea contemporană.

Problema pe care o sesizăm, însă, cei mai mulți dintre noi, este aceea că a fi online încă nu a fost asimilat astfel încât să poată fi posibilă o anume detașare, o integrare firească la nivelul activităților curente, atât cât este cazul, nici mai mult, nici mai puțin. Adică, observația este că nu am găsit încă un echilibru, nu știm care este modul optim de utilizare a me­diilor digitale la clasă.

Cum să ne explicăm faptul că învățământul se află astăzi la un nivel superior față de situația sa istorică, beneficiază de oportunități informaționale fără precedent, dar rezultatele acestuia sunt mo­deste? Mai mult, sunt modeste în mod constant.

Legea nouă a educației interzice telefoanele mobile în timpul orelor elevilor din școala gimnazială: „Utilizarea unui telefon mobil sau a oricărui alt echipament de comunicații electronice de către un elev este interzisă pe perioada desfășu­rării cursurilor din învățământul preșcolar, primar și gimnazial, inclusiv în timpul activităților educaționale care se desfășoară în afara unităților de învățământ, cu excepția utilizării acestora în scop educativ sau în spațiile autorizate explicit de regulamentul intern al unității de în­vățământ“ (Legea 198/2023, Art. 106, p. 41 (https://edu.ro/Legi_educatie_Romania_educata/legi_monitor/Legea_invatamantului_preuniversitar_nr_198.pdf). Pentru li­­ceu, lucrurile rămân la latitudinea unității de învățământ, care poate lua măsurile pe care le consideră potrivite, prin Regulamentul de Ordine Interioară (ROI).

Țări precum Franța, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă au interzis telefonul mo­­bil în școli. Canada e pe cale să facă același lucru. În Anglia sunt încă dezbateri referitoare la acest subiect. Ezitările se datorează unor temeri legate de posibile derapaje de comportament din partea elevilor. Oare despre ce ar fi vorba?

Înțelegem că o preocupare serioasă a decidenților din sfera educației există la nivel global referitor la învățare, concentrarea atenției și platformele digitale. Lipsa de concentrare la ore de curs este pusă pe seama curiozității nesfârșite că­­tre informația rulată în online. Am putea observa, cu un surâs amar, că mediul virtual ne fură elevii de la ore.

Efectul de domino în educație

Dar dacă elevii sunt mult mai interesați, mereu plăcut surprinși de ceea ce găsesc în realitatea așa-numită virtuală (sintagma folosită în mod neproblematic, sugerează să fie trecută cu vederea distincția între ceea ce este real, manifest, și o ipostază distinctă, a ceea ce este doar vir­tual, potențial), atunci nu cumva realitatea propriu-zisă devine una de rang doi? Iar de aici urmează că atitudinile și comportamentele desfășurate de către elevi sunt în concordanță cu valorizarea implicită pe care ei o acordă acestei realități, percepută ca fiind atât de limitată. În această realitate ne grăbim să fa­­cem ce este obligatoriu de făcut pentru a ne elibera spre ceea ce cu adevărat contează. Adulții par că se conformează, la rândul lor, spiritului timpului. În acest sens, am eliminat tezele, în general ponderea în evaluare a testelor scrise a scăzut. Dacă totuși sunt, atunci mare parte dintre acestea nu îi deranjează prea mult pe elevi, fiind de tip grilă. Universitățile promovează și ele în examenele de admitere ierarhizarea candidaților prin rezultatele obținute la teste grilă. Mă refer la facultățile unde mai există o anumită concurență.

Învățarea prin participare la contexte cognitive adecvate este una elegantă, dar totuși nu suficient de productivă. Lectura profundă, exercițiul susținut sunt căile tradiționale de învățare autentică. Altfel, riscăm să atingem și în predare, în învățarea efectivă, ca și în evaluare doar un nivel superficial de realizare al obiectivelor propuse. Motivația pentru învățare scade, concentrarea atenției are loc pe măsura motivației, adică este o atenție șovăielnică, cu întreruperi frecvente. Pare că suntem într-un efect de domino. Rezultatele obținute sunt modeste, dar decurg din procesul care le premerge. Și asta nu este tot.

Unii dintre copiii care au vârsta pentru a fi înscriși la grădiniță nu merg la grădiniță pentru că părinții lor se zbat să-și ducă viața cu puținele resurse pe care le au (inclusiv resurse educaționale), mare parte din elevii școlilor gimnaziale (49%) nu dobândesc competențele de bază și sunt etichetați drept analfabeți funcționali (https://cdn.edupedu.ro/wp-content/uploads/2023/12/countrynote_ROU_ro_01-12-2023.pdf), interesul pentru studii liceale este discutabil, iar la facultate ajung doar o mică parte dintre absolvenți (conform datelor ultimului recensământ, din anul 2021, doar 16% din to­talul populației rezidente avea studii su­­perioare (https://insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/rpl2021_date_provizorii_profil_teritorial_ian_2023.pdf, p. 16). Cei care sunt totuși interesați să continue să învețe, fie pleacă la universități din afară, fie studiază la cele din țară, dar care nu sunt bine cotate internațional, nu sunt, de exemplu, în Top Shanghai. Ce este de făcut?

Să ne concentrăm asupra viitorului

Reflectând asupra rezultatelor modeste obținute la testările internaționale, precum și constatarea conform căreia universitățile de la noi nu sunt cuprinse în clasamentele de top avem, în primul rând, tendința de a căuta cauze, chiar de a da vina unii pe alții. De exemplu, părinții reproșează profesorilor că nu aplică la clasă metode suficient de motivante pentru a-i atrage pe copii spre studiu; profesorii, la rândul lor, sunt nemulțumiți de faptul că părinții nu sunt pe cât ar fi necesar de exigenți și nu-i orientează pe elevi spre efort și disciplină în învățare; împreună, părinții și profesorii sunt nemulțumiți de guvernanți care întârzie măsurile de optimizare a domeniului, schimbă miniștrii prea des, fac, în general, politici publice inconsecvente pentru sistemul de educație. Mai mult, în loc să vină cu măsuri organizatorice care să faciliteze și să eficientizeze activitatea celor care lu­crează în sistemul de educație, transmit la nesfârșit recomandări greoaie, vehiculează o informație stufoasă și cer conformări imediate în mod insistent. La așa o situație, se referea recent, în România li­terară, Alexandra Florina Mănescu într-un articol semnat la rubrica Didactica, având titlul Profesor în România educată. Discutând despre textele cu instrucțiuni care au însoțit prima de carieră di­dactică autoarea se întreba, pe bună dreptate, dacă alte categorii de profesioniști se află în situația de a citi zilnic atâtea informații sterile pentru activitatea lor: „Oare medicii sunt supuși aceluiași tratament? Sunt obligați să citească zilnic tot felul de informări și de sarcini de lucru care nu îmbogățesc cu nimic activitatea lor profesională, activitatea intelectuală?“ (România literară, numărul 1-2/12 ianuarie 2024, pag. 13, https://romanialiterara.com/).

Dar toate acestea au legătură directă cu trecutul și cu prezentul, cu neajunsurile în care fără să vrem ne adâncim de la un an la altul. Pentru viitor ar fi important să identificăm ce avem de făcut de acum încolo.

Învățământul are nevoie de predictibilitate, de reguli clare și simple. De exemplu, anul școlar începe în prima zi de luni, în a doua săptămână din septembrie. Sau, începe în 15 septembrie și gata, așa rămâne. În mod obligatoriu, un an școlar are atâtea săptămâni de cursuri. Școala altfel și Săptămâna verde se vor desfășura la sfârșitul anului școlar, înainte de vacanța de vară. Ar trebui să reflectăm dacă vacanțele modulare sunt o cale de a moderniza sistemul de educație. Care sunt efectele întreruperilor cursurilor? Nu cumva rezultatele slabe obținute în ultimii ani în educație se datorează fragmentărilor, ezitărilor, inconsistenței deciziilor? Flexibilitatea este rodnică în anumite circumstanțe, dar o anume linie de continuitate și seriozitate este necesară dacă vrem să educăm tinerele generații într-o sobrietate a motivației muncii. Că­­utarea cu tot dinadinsul a stării de bine era justificată în perioada de pandemie, cânt tocmai această stare se pierduse. Astăzi, însă, altele ar trebui să ne fie prioritățile. Starea de bine de moment compromite formarea unor generații care din parcurgerea anilor de școală vor înțelege că munca susținută nu este valorizată, ci vacanțele, activitățile altfel etc.

Practici corecte în contextul educațional contemporan

În conferința anuală organizată de către Institutul Român pentru Drepturile Omului (IRDO), în data de 12 decembrie 2023, la Biblioteca Metropolitană, din București, conferință dedicată împlinirii a 75 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, au participat anul acesta și elevi din multe județe ale țării (https://www.agerpres.ro/comunicate/2023/12/12/comunicat-de-presa-institutul-roman-pentru-drepturile-omului–1218355).

Ideea de a invita elevi la o astfel de manifestare este, cu siguranță, un fapt de remarcat. Unul din seria experiențelor educaționale productive, în care elevii participanți au avut ocazia de a asculta contribuțiile celor care își expuneau ideile în întâlnire, dar, totodată, de a fi alături de alți elevi, din școli diferite, într-un schimb de idei mediat instituțional-cultural.

O observație s-a impus ca fiind demnă de a fi amintită. După momentele aniversare, care ne sprijină să conștientizăm progresele făcute în timp, referitor la respectarea drepturilor omului, la îmbunătățirea condițiilor care favorizează pu­nerea în practică a acestora, când conferința s-a sfârșit și am revenit la preocupările obișnuite, am început din nou să ne gândim la diferitele contexte de viață în care drepturile unor oameni sunt încălcate. De exemplu, la precaritatea condi­țiilor traiului de zi cu zi și la premisele modeste privind drepturile copiilor din zonele sărace ale țării, la victimele violenței domestice (adulți și minori), la dificultățile prin care trec persoanele cu dizabilități.

Într-un mod analog, pare că așa stau lucrurile și pentru educație. Amintim mereu și mereu despre rezultatele slabe obținute de elevi în testările internaționale, revenim obsesiv la frustrările universitare datorate lipsei de recunoaștere internațională.

Oare ne ajută astfel de actualizări a ceea ce este negativ, a neajunsurilor, a neîmplinirilor? Da, în măsura în care ne aduc, așa cum se spune, cu picioarele pe pământ, ne sprijină să fim realiști, obiectivi, analitici. Dar nu ne sunt de folos deloc atunci când trebuie să ne mobilizăm, să facem un efort susținut pentru a le putea depăși.

În psihologia socială este cunoscut un termen care vizează o stare pe care, de obicei, o trăiesc șomerii deznădăjduiți: neajutorarea învățată. Când un om are impresia că, orice ar face, viața sa se desfășoară pe alte coordonate decât cele in­tenționate, când nu are control asupra rezultatelor acțiunilor sale, se simte ­dezamăgit, întristat. Mai apoi, se instalea­ză o neputință despre care nici nu știa că există, dar care iată că devine consistentă, apăsătoare. Un elev cu rezultate slabe la învățătură, care obține în mod repetat note mici, ajunge să creadă că acela este nivelul său, că se va împotmoli la nesfârșit, că limitele de moment sunt, de fapt, limite definitive. Dar dacă elevilor unei întregi țări li se tot reproșează că nu sunt suficient de competenți, nu cumva vor internaliza în timp starea negativă și fără să vrea se vor conforma acesteia?

În mod evident, în educație nu ne putem permite să fim deznădăjduiți. Așa o situație ar deveni fatală pentru generațiile de tineri aflați în plin proces de formare.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului