Căile bătătorite ale comunicării școlare

3

12-2
Oare vorbim într-un fel în timpul orelor și altfel în pauze, după program, în timpul liber? Comunicăm în cadre socioculturale diferite, dar limbajul este specific de la un caz la altul?

Profesorii sunt adesea remarcați de către elevi și de către părinți, uneori, la câte o șe­dință, pentru modul frumos, ales, elevat, am spune cultivat în care vorbesc. Atunci când din diferite motive aleg să se rezume la utilizarea unor clișee lingvistice, transmit că, în fapt, au atenția concentrată spre altceva, le pasă mai puțin de momentul prezent, că discuția este una secundară etc. De un farmec aparte sunt uneori situațiile în care folosim un limbaj ela­borat, de tip academic în conversațiile coti­diene, la piață, în magazine, în discuțiile cu vecinii. Pare că se creează o anumită distanță socială, că ne retragem pe codurile cele mai tari, că intenționăm în subtext să subliniem care ne este statusul profesional și așa mai departe. Se poate accepta că, dând cezarului ce este al cezarului, utilizarea limbajului potrivit într-un context dat este nu numai de dorit, ci și necesară în scopul unei bune comunicări. Pentru că în educație nu se poate aplica expresia autoironică Noi muncim, nu gândim. Deși, să nu ne ascundem după degete, sunt situații în care, cu strângere de inimă și cu părere de rău, mai ales când ne oferim serviciile educaționale, dar beneficiarii nu au disponibilitatea de a le primi, constatăm că noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc, totuși viața merge înainte, iar speranța moare ultima.
La școală, ca oriunde altundeva, oamenii comunică în registre diferite, unele dintre acestea apropiate de simțul comun, uneori până la aplatizare. De pildă, prin utilizarea unor formule de exprimare, care, fiind întâlnite atât de frecvent, par să aibă semnificații subînțelese. Atunci când, prin repetare, o anumită expresie, formulă stilistică se tocește, devine un loc comun, un șablon – vorbim despre clișee lingvistice. Deși oamenii sunt diferiți, când aleg să folosească șabloane, transmit că, în fapt, optează să se comporte la fel sau cel puțin să comunice la fel. Deosebirile nu mai contează, primează viteza în atingerea unui scop în transmiterea de informații. Pentru cei interesați de subiect, cartea lui Radu Paraschivescu Dintre sute de clișee. Așchii dintr-o limbă tare, apărută în 2009 la Editura Humanitas, este relevantă în acest sens.
De cele mai multe ori, suntem de acord cu îndemnul Fapte, nu vorbe pentru că știm că o mie de vorbe doi bani nu fac. Atunci când un elev performează peste așteptările curente despre strădaniile sale, spunem că e promițător, dar cu o floare nu se face primăvară.
Cine se scoală de dimineață departe ajunge, iar cine se trezește mai târziu riscă să întârzie la ore. Totuși, e bine ca fiecare să ajungă la timp la școală și să fie preocupat de formarea și dezvoltarea proprie, pentru că știm, desigur, că cine are carte are parte.
În comunicarea școlară, întâlnim destule locuri comune, ilustrate prin expresii cum sunt: despre M. Eminescu se spune că este poetul nepereche, Luceafărul poeziei românești, Camil Petrescu este scriitorul care a văzut idei, L. Blaga este poetul corolei de minuni a lumii, M. Sadoveanu este Ceahlăul prozei românești. Ca să nu mai vorbim despre faptul că românul s-a născut poet, iar codrul este frate cu românul.
Pe căile bătătorite ale limbii, poți afla că frumusețea este în ochiul privitorului și că în dragoste și în război totul este permis, iar cea mai bună apărare e atacul.
Utilizarea unor astfel de clișee este cumva depersonalizată, ca un automatism care funcționează singur, de la sine.
Ca în mai toate situațiile de viață reală, există avantaje și dezavantaje în utilizarea unor astfel de formule lingvistice.
Un prim avantaj este dat de faptul de a spune rapid ce e de spus, valorificând experiența de decodare a sensului de care interlocutorul se presupune că dispune, prin faptul că a mai întâlnit expresia și a mai reflectat asupra sensului în care a fost utilizată mai înainte. La școală, sunt întâlnite uneori situații în care un elev pare nedumerit de semnificația unei formulări uzuale, spre amuzamentul tuturor, dar acest fapt este mai degrabă ca o excepție care confirmă regula. Un alt avantaj este dat de un anume aer de familiaritate cultural-comunitară, conferit prin apel la expresiile repetate; cei care comunică se simt, cum s-ar spune, ca acasă. O altă valență pozitivă este dată de capacitatea mare de condensare a unui înțeles care se dorește precis într-o formulă deja consacrată.
Dezavantajele însă par să fie mai multe și încep chiar prin faptul că permit erori produse prin generalizare. Chiar dacă o anume constatare poate fi valabilă în multe cazuri, chiar și în cele mai multe, cu siguranță nu este verificabilă întotdeauna. Uneori, clișeele de exprimare se vehiculează cu aerul unor cuvinte de duh, prin faptul că sunt repetate, par că și-au căpătat o anume profunzime, că sunt adevărate mostre de înțelepciune. Dar această impresie se poate dovedi în realitatea imediată, cu detaliile ei particulare, una extrem de păgubitoare tocmai prin pretențiile de valabilitate ridicate la rang de constatare imuabilă dată de false generalizări.
Rapiditatea în comunicare este plătită, în multe cazuri, cu o sim­pli­ficare nedorită a mesajului, care poate să fie transmis prin modalități constrângătoare de exprimare, de la formule eliptice la expresii de-a dreptul stângace, într-un anumit context sociocultural.
Apoi, cel care apelează la astfel de formule înghețate denotă conformism, ritualism, lipsă de încredere în sine, puțină imaginație, pentru că altfel ar face efortul să formuleze personalizat ceea ce vrea să transmită. Dacă cei mai mulți oameni s-ar mulțumi cu utilizarea clișeelor, atunci limba probabil că nu ar evolua; noutatea, ineditul, originalul nu și-ar găsi expresie; progresul, în primul rând cel lingvistic, nu ar fi posibil.
Așa se face că, împotriva tiparelor de utilizare a limbajului, la școală, exercițiile de dezvoltare a exprimării, a comunicării de tip asertiv ajung să fie adevărate exerciții de dezvoltare personală a elevilor.
În concluzie, am putea accepta că, deși în momentele de oboseală, de grabă sau în situațiile de viață desfășurate sub o anume presiune stresantă, facem apel la clișee, totuși, efortul nostru la școală este spre a le evita, spre a le denunța ca fiind o piedică în comunicarea vie, autentică, eficientă.
Dr. Cristina Ștefan
Colegiul Național Spiru Haret, București