Cu 500 de euro pe an pe care statul român îi alocă fiecărui elev din învăţământul gimnazial pe filieră teoretică, România se află la coada clasamentului în ceea ce priveşte cheltuielile pentru Educaţie. În vârful clasamentului se află Norvegia, cu 10.403 euro/elev, Danemarca – 9.604 euro/elev, Belgia – 8.036/elev, Marea Britanie – 8.334 şi Germania, cu 7.737 euro pe elev. Astfel, potrivit celor mai recente date ale Comisiei Europene, statul român cheltuie, în medie, de trei ori mai puţini bani pe toate ciclurile de învăţământ preuniversitar decât media cheltuielilor alocate Educaţiei de către celelalte state ale Uniunii Europene. Câteva date statistice ne vor arăta catastrofa din sistemul de educaţie românesc, mai departe ca niciodată de spaţiul Europei Unite.
Astfel, în învăţământul primar, suma de bază pe care statul a alocat-o pentru 2014 unui elev se învârte în jurul valorii de 1.900 lei (puţin peste 430 de euro), în vreme ce în învăţământul liceal teoretic, suma alocată unui elev se apropie de 2.500 lei şi la 2.800 pentru învăţământul profesional şi postliceal. Per total, educaţia a primit anul acesta 20,17 miliarde (circa 4,5 miliarde de euro), potrivit Ministerului Educaţiei, cu 2% mai mare decât bugetul pe anul trecut. Creşterea este insesizabilă şi consolidează poziţia codaşă a României la acest capitol vital.
Ca să înţelegem cât de gravă este situaţia, să mai spunem că, conform unor date furnizate presei de Ziarul Financiar, polonezii alocă dublu pentru fiecare elev, iar norvegienii, de cinci ori mai mult. Conform aceleiaşi publicaţii, deşi costurile pentru Educaţie au crescut anul acesta, starea şcolii nu dă semne de ameliorare şi nu s-au înregistrat modificări semnificative în costurile pe care le suportă pentru fiecare elev în parte.
Educaţia din România – sistemul subnutrit al Europei 6% din PIB – un procent utopic
Educaţia din ţara noastră rămâne la fel de departe de ţinta de 6%, prevăzută în Legea Nr. 1/2011. Chiar dacă toate posturile de televiziune au anunţat cu surle şi fanfare faptul că România a înregistrat pentru anul acesta una dintre cele mai spectaculoase creşteri bugetare din UE pentru Educaţie, statisticile arată că România continuă să se poziţioneze în coada clasamentului, cu un buget alocat Educaţiei de 3,4%, deasupra noastră aflându-se Germania (e totuşi o surpriză), cu 4,2% (să nu comparăm însă PIB-ul Germaniei cu cel al României!), în vreme ce în vârful clasamentului  continuă să se afle şi în 2014 Danemarca – 7,8%, urmată de Marea Britanie – 6,8% şi de Belgia, cu un buget de 6,4% din PIB-ul acestei ţări. În consecinţă, cel puţin la nivel european, suntem ţara care investeşte cel mai puţin în sistemul de educaţie. Finanţarea per capita continuă să fie la pământ în ţara noastră, în vreme ce în state precum Danemarca, conform Ziarului Financiar, Educaţia, în 2011, beneficia de aproape 8% din PIB, iar finanţarea pe elev depăşea 10.000 de euro.
Subfinanţare cronică pentru Educaţia românească şi în 2014
În aceste condiţii, concepte ca reformă, calitate, performanţă vor continua şi de acum înainte să rămână în stadiul de utopie, cuvinte frumoase rostite şi anul acesta, în diferite contexte, de către diverse oficialităţi. Cu un buget de 3,4% nu vom putea spera la creşterea calitativă a actului educaţional, iar cadrele noastre didactice vor continua să fie cele mai sărace şi mai umilite din Europa, pentru că anul acesta nu doar că este greu de crezut că vom asista la creşteri semnificative de salarii în învăţământ, dar pentru ei, dascălii, anul a început cu stângul, cu întârzieri de plată a salariilor, inacceptabile într-un spaţiu european civilizat. Şcoala românească se va confrunta şi anul acesta cu o lipsă acută de bani, creşterea de 2% a bugetului alocat Educaţiei fiind de-a dreptul insignifiantă. Pe acest fond de subfinanţare cronică, soluţiile improvizate de supravieţuire rămân singurele viabile, iar fondul clasei este una dintre ele, în ciuda tuturor vociferărilor. La fel de viabilă rămâne soluţia strângerii de fonduri pentru diferite reparaţii, pentru burete şi cretă, pentru materialele didactice ş.a.m.d., de la părinţi, evident, dar la aceste fonduri parti­cipă, aproape întotdeauna, şi cadrele didactice. De altfel, profesorii bagă destul de des mâna în buzunar pentru a scoate bani din salariile lor sub media Uniunii Europene ca să cumpere strictul necesar unei ore decente de curs.
Foarte grav este că toate statisticile de mai sus se referă la învăţământul preuniversitar din zona urbană, şcoala rurală fiind la ani lumină distanţă de standardele de educaţie practicate în statele membre ale Uniunii Europene.
 Cadrele didactice – victimele imediate ale unui sistem devorat de sărăcie şi ale unui scandal mediatic pornit de la un singur caz
Procesul de subfinanţare a Educaţiei a început, de fapt, imediat după 1990. Educaţia a intrat pe un trend descendent, bugetele alocate acestui sistem, vital pentru orice societate, continuând, cu mici sincope, să fie micşorate de la un an la altul. Victimele directe ale acestei politici criminale au fost cadrele didactice, ale căror standarde de viaţă au urmat cu fidelitate curba descendentă a finanţării sistemului. Lovitura de graţie au primit-o de la Guvernul Boc IV în 2010, când pe fondul (sau la umbra) crizei economice, bugetarilor li s-au redus salariile cu 15%.
În toată această perioadă, sistemul subnutrit al Educaţiei a căutat să se salveze de la înec prin pârghii proprii, iar cadrele didactice au încercat cum au putut să supravieţuiască de la o lună la alta. În sistemul de educaţie, fenomenul corupţiei (înţelegând prin asta dare şi luare de mită) este la fel de prezent pe cât de prezent este la nivel macrosocial. Diferenţa este că vorbim de sistemul cel mai sărac din economia acestei ţări, alături de cel de Sănătate, imensul scandal mediatic pornit de la un caz izolat, cel petrecut la Şcoala Nr. 10, din Capitală, îndreptând cu cinism reflectoarele înspre un bolnav care abia mai poate să se mişte – învăţământul românesc. Vorbim despre cinism, deoarece din acest cerc vicios creat de aceste două flageluri ale societăţii româneşti – sărăcia şi corupţia – nu se poate ieşi decât printr-o finanţare adecvată.
Cel mai puţin vinovaţi de actuala situaţie din Educaţie sunt profesorii, victimele directe ale subfinanţării sistemului. Principalul vinovat este însă clasă politică, indiferent de culoare, care s-a perindat la putere în diverse formule de guvernare, vreme de 24 de ani.
 
Corupţia – fenomen complex în sistemul de Educaţie
În sfera corupţiei intră şi abuzurile comise de către unii inspectori, dar şi de către unele edituri de carte şcolară, care, de-a lungul anilor, au reuşit, prin trafic de influenţă, să introducă în şcoli manuale şi materiale didactice de calitate îndoielnică. Asanarea corupţiei din sistem, proces în care şi Corpul de Control al Ministerului ar trebui să aibă un rol important, e firesc să vizeze şi aceste aspecte.
Chiar dacă a pus din nou reflectoarele pe sistemul de educaţie, cazul de la Şcoala Nr. 10, din Capitală ar trebui să fie punctul de la care să se declanşeze o analiză de sistem mult mai aprofundată. Corupţia de care se tot vorbeşte de câteva săptămâni nu se limitează la găina pe care o primeşte dascălul de la şcoala din sat, nici la banii care se strâng pentru profesori sau pentru fondul clasei.
Şcoala este coruptă chiar de clasa politică, dar depolitizarea clamată până la epuizare de sindicate, angajaţi din învăţământ, asociaţii de părinţi şi de elevi, presă de toate formatele şi suporturile a devenit cu timpul o temă redundantă lipsită de finalitate.
În virtutea acestui flagel, responsabili din sistem – directori, inspectori etc. – sunt numiţi pe criterii politice, fără a se ţine cont de competenţele profesionale şi se încheie contracte oneroase în care sunt atrase instituţiile de învăţământ, de către primării şi firme private în vederea unor reparaţii, modernizări, achiziţionări de mobilier (cazuri celebre în presă vorbesc de sume imense de bani cheltuite pentru amenajarea unei toalete, despre scaune de WC şi clanţe de uşă de mii de euro etc.).
În sfera corupţiei intră şi abuzurile comise de unii inspectori, dar şi abuzurile comise de unele edituri de carte şcolară, care de-a lungul anilor au reuşit să introducă în şcoli, nu de puţine ori, manuale şi materiale didactice de calitate îndoielnică. Asanarea corupţiei din sistem, proces în care şi Corpul de Control al Ministerului ar trebui să aibă un rol important, e firesc să vizeze şi aceste aspecte. În sfârşit, nu poţi să faci un portret cât mai apropiat de realitate sistemului nostru de educaţie fără a menţiona şi traficul de influenţă politică practicat neîntrerupt în şi asupra acestui sistem în ultimii 24 de ani.
Este salutară hotărârea luată de Ministerul Educaţiei Naţionale de a face curăţenie în sistem, dar această curăţenie trebuie să ţină cont de toate faţetele problemei, dintre care câteva am expus mai sus. Prioritar însă este ca această „Cruciadă” împotriva corupţiei să fie precedată de o „Cruciadă” împotriva sărăciei din sistem.
Nu în cele din urmă trebuie spus că trendul euro­pean în materie de salarizare a cadrelor didactice este unul uşor des­crescător, iar faptul acesta ar pu­tea reprezenta, pentru sistemul de educaţie sărăcit din ţara noas­tră, lovi­tura de gra­ţie, de­oarece, dacă nu se va de­clanşa în timp real Cruciada îm­potriva subfinan­ţă­rii, o e­ven­tuală no­uă mic­şorare sala­rial­ă ar putea con­stitui o piedică im­posibil de trecut în recrutarea unei noi generaţii de pro­fesori capa­bili şi motivaţi.
Marcela GHEORGHIU