Ca nuca-n perete

Ca nuca-n perete

„Ar trebui să mergeți o dată acolo, pe ulițele lor, în spatele palatelor dinspre stradă“, îmi zice Părintele Gangă. „Să vadă o mașină plină de cărți, sau un spectacol de balet, sau o piesă de teatru e un vis al meu“. Tocmai am terminat cele două ateliere de joacă și imaginație ale zilei. Niște rotițe nevăzute scrâșnesc continuu sub frunte, nu se potrivesc bine, n-au cum. Ca nuca-n perete, îmi zic. Iar nuca asta stricată e sistemul, forma goală cu mesaje ipocrite, cu ne prefacem că integrăm, educăm, oferim șanse. Și peretele e uriaș, până la cer uneori, pentru cei mai mulți de netrecut. Căci ei sunt în spate, după stradă, vin pe lume acolo, n-au certificate de naștere, învață o limbă dialectală, viețuiesc în altă tradiție. Iar limba oficială, româna, ajunge să le pară cu timpul o corvoadă grozavă. Dacă nu sunt înregistrați, n-ajung nici la școală. Cei care totuși au norocul s-o facă nu sunt motivați să continue. Pe de o parte, e discriminarea care-i însoțește ca o umbră în orice situație, pe de alta, e presiunea comunității.

Fetițele sunt căsătorite după 11 ani, de ce-ar mai avea nevoie de învățătură, ele oricum nu mai merg singure nicăieri? Iar băieții, uitați-l pe acesta, și doamna Mihaela Gangă mi-l arată în fotografie, e căsătorit din clasa a VI-a. E un băiețel bun, continuă ea, și-ar dori să meargă mai mult la școală.

Grupul prins în „A doua șansă“, vreo cincisprezece copii cu lalele de hârtie în mână, a așteptat în fața bisericii până când am terminat prima întâlnire, cea cu micuții clasei a II-a care învață la școala din Sintești. Când am decis să donez Biblioteca Melior 15 (adică 307 volume noi, cele mai frumoase care se publică azi) Centrului Parohial de aici, am hotărât și să fac o întâlnire cu copiii. „Ar trebui să-i cunoașteți și pe ceilalți!“, mi-a scris imediat doamna Gangă. De ce nu? Când purtam corespondența aceasta, scenariul pandemic permitea un mic eveniment, Sintești se afla chiar în verde. Între timp au mai crescut cazurile, dar cu măști, distanțare și dezinfectare, uite că ne puteam vedea.

După spontaneitatea școlarilor pe care-i însoțise o profesoară dedicată, după tot binele acela ce înflorește când se ciocnește imaginația unor copii frumoși și antrenați, abia așteptam să-i văd și pe „ceilalți“. Care au rămas cuminți pe trotuarul unde rudele lor, căci sărăcia poate fi mare, mai vin duminicile să cerșească. Să-i alungi și să-i disprețuiești e ușor, dar câți se întreabă de ce-o fac, cum de ajung în această situație, îmi spune Părintele Gangă. Dar cu palatele cum e?, întreb. Ele se văd, adaug, sunt un spectacol, nu-mi imaginam că există așa ceva în România. N-au de-a face palatele cu acești copii, îmi explică mai departe preotul, ele aparțin celor foarte bogați, câțiva, care au rupt de fapt legătura cu partea dominantă a comunității.

Încep întâlnirea, copiii sunt gravi și stingheri, așa că-i rog să-mi spună câteva cuvinte în dialectul lor. Le zic ce avantaj au că știu deja două limbi, căci le va fi ușor s-o învețe pe-a treia. Apoi, le-arăt „Ferbonia“ și, plecând de la rezistenții și instalatorii de-acolo, le propun să închipuim împreună niște meserii care nu există. Se face tăcere. Nimeni nu ridică mâna. Cum am mai făcut acest exercițiu creativ și mereu a ieșit bine, reiau cerința, dau eu răspunsuri posibile, până când băiatul care s-a prezentat Îngeraș își face curaj și zice făcător de bine. Asta-i o meserie imaginară pe care ar vrea s-o facă și el, ce păcat că nu există. Fata care s-a prezentat Primăvara și cea căreia i se zice Cocuța, deși are alt nume, se uită nedumerite la mine. Ce vreau mai exact de la ele? Și-atunci brusc îmi dau seama că am greșit. Că sunt în altă realitate, că lumile imaginare n-au ce căuta aici unde concretul e cu asperități cum nu se poate mai tăioase. Trebuie să le povestesc ­despre mine, pricep deodată, să le spun despre viața mea. Cea adevărată.

M-am născut în nordul țării, zic, într-o familie numeroasă, sunt al patrulea copil din doisprezece. Și continui cum la 16 ani locuiam deja singură, căci voiam să merg la un liceu bun, dădusem examen acolo, reușisem, plecasem din orașul meu,  numai școala și educația erau cele care mă puteau duce mai departe. Și adaug cum munceam în studenție, vindeam oale scumpe sau lucram în baruri, căci trebuia să mă descurc în București. Completez cu altele, pe care nu le prea pot spune în mod normal, grele, complicate. La sfârșit,  le povestesc cum, după ce-am publicat mai multe cărți, am ajuns să văd, de necrezut, pe partea cealaltă a lumii, Muzeul Aurului din Bogota, Columbia. Când am zis aur, ei au făcut ochii mari, așa că am întărit, fântâni de aur erau acolo, vitrine pline de aur. În copiii din fața mea s-a ivit deodată trecutul, strămoșii lor tot cu metale se ocupaseră, în cine știe ce fel misterios ei își mai aminteau despre ele.

La final, le-am dăruit câte o carte, era singura lor carte, nu primiseră un astfel de dar niciodată. Știam că nu vor putea s-o citească, deși aveau între 12 și 21 de ani. Cea mai vârstnică era o fată frumoasă și nespus de timidă, la început am crezut că-i profesoară. Dar nu, și ea se înscrisese în „A doua șansă“ unde învăța să scrie și să citească, adică râcâia puțin în peretele acela colosal care-o ținuse atâta vreme în partea cealaltă. Nu știu dacă era căsătorită sau dacă deja avea copii mari. Nu știu dacă voia școală ­dintr-o nevoie interioară, din noroc sau pentru că urma să-și dea examenul pentru permisul auto.

Ca nuca-n perete, mi-am șoptit apoi pe tot drumul de întoarcere. Nu mi l-am putut scoate din minte pe părintele Gangă care mi-a zis la despărțire că, probabil, înainte de întâlnirea asta, nimeni nu se uitase în ochii lor ca să le spună că sunt și ei buni, că sunt speciali, că au un rost pe care ar putea să-l și împlinească. Că e bine să lupte.

Unde trăiesc acești copii? La zece kilometri de ieșirea din București, nu în cine știe ce cătun izolat de la marginea lumii. Cum e cu egalitatea de șanse în mileniul trei? Dar cu discriminarea? Ca nuca-n perete! Ca nuca-n perete! Cred că acesta e singurul răspuns. Și pentru că-i așa, povestea aceasta nu se potrivește deloc cu interviul care urmează. Dar nu se putea să n-o scriu.

Cât despre interviu, îmi doream foarte mult să-l fac. E al zecelea, adică ultimul din seria „Eroii mei“ pe care am publicat-o de-a lungul ultimului an în Tribuna învățământului. E despre o poveste nemaipomenită în care literatura și emoția câștigă, în care adolescenții vin cu bomboane la întâlniri cenacliere, în care se pot strânge mii de poezii în „folderele“ unui profesor dăruit care face enorm pentru liceenii săi. Despre cine-i vorba? Gheorghe Cîrstian, desigur. Cum a transformat Suceava într-un loc de unde se ivesc poeți de calibru, puteți citi în cele ce urmează. Cum au trăit în povestea Casa de Poezie două scriitoare la început de drum, Antonia Mihăilescu și Denisa Arcip, veți descoperi în intervențiile de la finele materialului. Fapte de felul acesta fac diferența.

EROUL NUMĂRULUI

Gheorghe Cîrstian predă la Colegiul Național „Petru Rareș“ din Suceava. S-a născut acum 60 de ani, în Colți de Buzău, într-o zi de joi. Joy, mai pe înțelesul neaoș. Cîrsti-Joy. A căutat chihlimbar verde-negru, a găsit drumul spre Suceava. A poposit în Pătârlagele. La Măgura, printre statui în aer liber, cu Celia et comp., i-a trăsnit ideea: Dumnezeu (de piatră) a făcut lumea la un cenaclu. La Suceava, a clocit ideea. I-a spus lui Mircea, iar Mircea i-a răspuns: bine, prietene. Cîrsti a desfăcut oul, iar puiul era viu – slab ca un țâr de baltă. La Drăgușeni, l-a hrănit, de-adevăratelea, cu jăratic, în biblioteca de la Căminul cultural. La Petru, printre liceenii cu flăcări în piept, puiul s-a simțit cel mai bine. Era iute ca săgeata. Cîrsti i-a zis Săgetătorul. Aripile din pene au devenit cu de-argint aripe albe, ca filele Alecart, revistă cu ștaif. Cîrsti i-a zis Alecart și puiului adolescent. După 10 ani, aripile lui luminau ca un micuț far: Cîrsti i-a zis Light of ink. Lui Cîrsti îi poate trăsni și altă idee: Dumnezeu (de pixeli) a făcut lumea într-un cenaclu privat. Cîrsti a clocit ideea. Ștefan e de acord ca puiul cel nou să zburde pe 1 km de autostradă. Puiul vrea să zboare ca o rachetă pe Marte. Cîrsti o să-l numească Perseverance.

Ca nuca-n perete

Le propun tinerilor din preajma mea să dea nume noi realității

„Cîrsti sau Profu de la 10 (etajul!), Nu fii câine sau Mai e până mâine, Șase degete sau Profu Bucurie“

Umblă vorba că elevii dvs. vă spun Profu Bucurie? E adevărat? Și dacă da, când ați știut prima oară că v-ar plăcea să deveniți profesor? A fost cineva care să vă îndrume către această profesie?

Da, mi se spune și așa. Cîrsti sau Profu de la 10 (etajul!), Nu fii câine sau Mai e până mâine, Șase degete sau Profu Bucurie. E în aceste supranume și o cerere de întâlnire, ceea ce francezii numesc adhérence à travers la parole. Ultima poreclă are legătură cu insistența mea de a folosi peste tot cuvântul Bucurie, singur sau în rimă cu alte cuvinte. Cea mai cunoscută asociere, care a făcut de altfel carieră, e, bineînțeles, Poezie-Bucurie. Nu eu am știut de la început că mi-ar plăcea să ajung profesor. Cei din preajma mea au intuit această posibilitate: fiindcă citeam tot ce apucam de la trei ani, ­fiindcă scriam altfel compunerile pentru școală, fiindcă începusem să fac poezii de prin clasa a 7-a. Abia în liceu mi s-a descoperit ceea ce știau deja ceilalți: până atunci, voiam (maică-mea voia) să fiu pădurar, șef-contabil (taică-miu voia), cosmonaut, detectiv, regizor. În clasa a 4-a, Doina Potriveală, fascinanta mea învățătoare din satul natal, le-a spus părinților mei să mă dea la o școală de la oraș, să ajung profesor. La liceu, Nea Nelu, generosul meu profesor de română, m-a sfătuit să dau la Litere. Nu la București, nici la Iași, orașe scumpe, ci la Suceava: părinții aflaseră de la o cunoștință că aici viața de student nu era așa de costisitoare. Nu poți scăpa de ce ți-e scris. Scris mi-a fost să fac Facultatea la Suceava, să o întâlnesc pe Cornelia, să-i întâlnesc pe domnul Mihail Iordache, admirabilul meu profesor, și pe Mircea A. Diaconu, admirabilul meu coleg.

Cum era liceul în timpul adolescenței dvs.? Elevii de-atunci erau diferiți de cei de azi? Ce credeți că s-a pierdut – dacă s-a pierdut ceva – și ce s-a câștigat?

Liceul a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. În opoziție absolută cu perioada armatei. În liceu, făceam totul cu frenezie, cu un entuziasm ieșit din comun. Citeam cu aceeași teribilă pasiune literatură și critică literară, ungeam pe pâine poezia ca pe miere și o înfulecam (aproape mereu aveam volume de poezii în buzunarele prea largi ale uniformei, mai ales Blaga și Nichita), jucam șah până la 4 dimineața, cu colegii mei cu care locuiam la gazdă, eram înnebunit după tenis, iubeam la fel, ca în delir, toate fetele. Nu-mi plăcea să beau, nu eram fan al petrecerilor. Aveam două mari bucurii, atât de diferite, dar care în mintea mea (și) de atunci mă țineau mereu în stare de veghe, ca pe un Holden Caulfield local: să mă pierd în pădure și să particip la olimpiade. În clasa a XI-a, timp de 2 săptămâni, fără să mănânc și fără să dorm, de unul singur, am învățat limba franceză: aflasem că fata de care eram îndrăgostit până peste cap, elevă în clasa a IX-a, mergea și ea la olimpiadă. Așa am ajuns la etapa județeană să stăm în aceeași bancă, c’est la vérité. Altfel, nu cred că elevii de atunci erau diferiți de cei de azi. Ce s-a pierdut, dacă s-a pierdut, e tinerețea celor de vârsta mea. Văd adesea la elevii mei stările acelea de pasiune nestăpânită, entuziasmele acaparatoare ale adolescenței mele. Da, lumea s-a schimbat, telefonul și laptopul au luat locul cărții, e o glisare a celor existente care pe unii ne poate scoate din minți: important e că, într-o continuă uimire, ceea ce noi credem că s-a pierdut în realitate, s-a câștigat, spontan și neagresiv, în (ceea ce noi credeam că este) irealitatea imediată. Elevii de azi visează să meargă în pădurile (dacă le imaginăm, vorba aceea, ele există) de pe Marte, să participe la Olimpiadele Galaxiei. Elevii de azi au o formă de gravitate (pe care pandemia o intensifică la maximum) deseori neluată în seamă. C’est la vérité.

de Ioana NICOLAIE – scriitoare

Interviul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021