Educaţia, ca domeniu fundamental pentru creşterea viitoarelor generaţii şi dezvoltarea durabilă a ţării, se află într-o permanentă nevoie de resurse băneşti şi, parcă în mod fatal, sumele alocate se dovedesc mereu prea mici. Tema finanţării Educaţiei departe de cerinţa şi misiunea acesteia s-a eternizat de-a dreptul, fiind reluată în spaţiul public şi în instanţele politice la fiecare nouă adoptare a bugetului de stat. Cu totul, în acest an, domeniul educaţional beneficiază de 35,6 miliarde de lei: 25 de miliarde de lei sunt alocaţi prin Legea bugetului de stat, plus 10,6 miliarde de lei credite de angajament. Din cele 25 de miliarde de lei, 8,24 miliarde de lei sunt destinaţi Ministerului Educaţiei Naţionale, 16,6 miliarde de lei sunt pentru bugetele locale, bani proveniţi în cea mai mare parte (14,04 miliarde de lei) de la bugetul de stat, reprezentând sume defalcate din TVA. Dincolo de amănuntele calculelor, a căror exactitate este apanajul profesioniştilor în materie, de interes larg este împărţirea banilor către beneficiari; deopotrivă, sunt de luat în seamă reacţiile acestora.
Cele şase procente din PIB nu sunt respectate nici anul acesta
Alocarea din PIB pentru Educaţia Naţională a căpătat în timp semnificaţia unui adevărat număr magic. Anul acesta este de aproximativ 4,4 la sută, după cum a subliniat secretarul de stat Liviu Pop, din Ministerul Educaţiei Naţionale. Aşadar, prevederea din Legea nr. 1/2011, de alocare a şase procente, nu este nici acum respectată. Totuşi, chiar în limitele date, îmbucurătoare sunt creşterile pentru două direcţii fundamentale în domeniu: costul standard pe un elev şi salariile cadrelor didactice. „Faţă de anul şcolar trecut, anul acesta avem un cost standard cu 20 la sută mai mare. Este pentru prima dată în istoria învăţământului din România când pentru toţi elevii care sunt şcolarizaţi în unităţile de învăţământ particulare se acordă finanţare“, precizează secretarul de stat Liviu Pop. Costul standard include şi salariile profesorilor, iar bugetul abia adoptat cuprinde şi majorarea aferentă, decisă la nivel guvernamental. De precizat că de la 1 ianuarie salariile profesorilor au crescut cu 15 la sută. „Avem alocaţi aceşti bani“, dă asigurări secretarul de stat, adăugând că pentru personalul nedidactic creşterea, de asemenea asigurată, este de 20 la sută, pe baza unor prevederi referitoare la funcţii din administraţia locală.
De perspectivă pentru învăţământul preuniversitar, cu abordare din actualul exerciţiu bugetar, este investirea a peste şase miliarde de lei, pentru perioada 2017–2020, în două direcţii importante: construirea a 2.500 de creşe şi grădiniţe şi obţinerea autorizaţiei de funcţionare pentru cel puţin 2.000 de unităţi şcolare. S-a făcut deja cartografierea reţelei şcolare din toată ţara (cu susţinere de la Banca Mondială), iar criteriile de bază pentru construcţiile găsite ca necesare au fost înaintate Ministerului Dezvoltării. Cerinţa imperioasă a unei alocări semnificative de fonduri pentru Educaţia Naţională este susţinută de situaţia potrivit căreia, la scara întregii reţele de profil (grădiniţe – 7.870 de clădiri, şcoli – 13.239 de clădiri, licee – 6.101 clădiri), numai 30 la sută sunt autorizate din punctul de vedere al securităţii la incendiu, în timp ce 70 la sută nu sunt autorizate. Autorizaţie sanitară deţin aproape 80 la sută dintre clădirile de învăţământ, iar 20 la sută nu sunt autorizate sanitar.
Bugetul învăţământului, la fel de important ca lupta anticorupţie
Din perspectivă universitară, Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR), prin, preşedintele ei Vlad D. Cherecheş, consideră că „ar trebui să fim preocupaţi de bugetul alocat învăţământului la fel de mult cum suntem preocupaţi şi de statul de drept şi lupta anticorupţie. Fără o educaţie de calitate, viitorul României este sumbru, iar toţi cei implicaţi în acest sistem ar trebui să facă eforturi mai mari şi să pună presiune pe politicieni şi partidele politice pentru creşterea finanţării învăţământului“.
În condiţiile alocării bugetare curente, Ministerul Educaţiei Naţionale anunţă că subvenţia „pentru constituirea fondului de burse şi protecţie socială a studenţilor înregistrează o creştere de la 83 de lei/student bugetat/lună la 201 lei/student bugetat/lună, începând cu semestrul II al anului universitar 2016-2017“. Ca urmare, bugetul creşte la capitolul asistenţă socială cu 300 de milioane de lei faţă de anul trecut. Beneficiari sunt peste 150.000 de studenţi. Totodată, 464.273 de studenţi din învăţământul universitar cu frecvenţă la oricare ciclu (licenţă, master, doctorat) „au gratuitate la transportul feroviar intern la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a, pe toată durata anului calendaristic, indiferent de distanţă sau de rutele călătoriilor“. Pentru metrou, beneficiază de gratuitate studenţii orfani şi cei din centrele de plasament. În bugetul Ministerului Transporturilor există o alocare de 200 de milioane de lei „pentru decontarea facilităţilor la transportul pe calea ferată şi cu metroul al elevilor şi studenţilor“.
Universităţile nu pot să transfere cheltuielile pe umerii studenţilor
Materializarea creşterii salariale de 15 la sută din învăţământ, raportată la alocarea bugetară efectivă, ridică semne de întrebare asupra reuşitei. O semnalare în acest sens face rectorul Universităţii de Vest din Timişoara, prof. univ. dr. Marilen Gabriel Pirtea, care observă că „pentru învăţământul superior sunt prevăzuţi cu 0,3 la sută mai puţini bani decât în 2016“. Explicaţia sa porneşte de la faptul că „cea mai mare parte din cheltuielile universităţilor sunt cele cu salarizarea“ şi sunt determinate de numărul de studenţi: „Universităţile sunt obligate să îşi crească cheltuielile cu salarizarea, potrivit deciziei. De unde pot veni aceşti bani? O parte din ei, de la stat, pentru studenţii «bugetaţi». Or, alocarea pe 2017 este mai mică, aproape egală cu cea din 2016. O altă sursă de venit o reprezintă taxele de şcolarizare. Aici sunt însă mai multe probleme. Pe de o parte, numărul de studenţi este în relativă scădere, din cauze demografice. Pe de altă parte, contractele de studii sunt multianuale, deci universităţile nu le pot modifica după bunul lor plac. Şi chiar dacă universităţile ar creşte taxele de şcolarizare pentru a-şi regla balanţa de plăţi, costurile creşterilor salariale ar fi suportate de o parte din studenţi şi de familiile lor, ceea ce ridică probleme mari de corectitudine faţă de aceştia“. Concluzia care se desprinde este că „universităţile nu pot să transfere povara cheltuielilor în plus pe umerii studenţilor“.
F. IONESCU