Există adevăruri esențiale care, uneori, ajung să fie ignorate. Unul dintre ele, cu valoare axiomatică, privește educația ca pe o bucurie a celor care învață. Într-o primă ieșire pe scena publică în calitate de ministru, Ligia Deca a vorbit ­despre bucuria elevilor și a studenților de a merge la școală ca necesitate a sistemului educațional. Reflecția despre bucurie merită o atenție specială, pentru că sintetizează o stare, indicând punctul din care începe totul, condiția eficienței unui întreg proces.

Cu adânci și ramificate rădăcini în ființă și existență, bucuria crește din complexitatea educației, care înseamnă curiozitate, descoperire, trezire, iluminare, acumulare, cunoaștere, formare, participare la actul edificării de sine. Dar, dincolo de semnificațiile filosofice și psihologice, conceptul de bucurie trebuie explorat în dimensiunile, sensurile și implicațiile lui în raport cu realitatea procesului învățării și al formării. Bucuria se asociază, fiind chiar condiționată de aceasta, cu starea de bine, mediul în care ea crește și se manifestă. Deși poate părea un termen abstract, starea de bine este rezultatul acțiunii sinergice a unor elemente concrete: condiții bune de studiu, atmosferă propice învățării, confort fizic și psihic, siguranță, disciplină, climat de încredere, respect reciproc, atenție din partea profesorului pentru fiecare elev, calitate, corectitudine, obiectivitate, echitate, echilibru, armonie, empatie, colaborare și altele asemenea. Structurate pe categorii, ele țin de infrastructură și logistică, de mediul educațional, de mentalități și re­­surse, de abordări, strategii și practici didac­tice. Odată întrunite toate elementele, sunt realizate condițiile pentru nașterea și manifestarea bucuriei elevului de a veni la școală și de a învăța. Evident, per a contrario, absența unuia sau unora dintre ele strică echilibrul complex și sensibil al experienței educației, afectând, într-o măsură mai mică sau mai mare, starea de bine, deci și bucuria, ca mod sufletesc propice al învățării.

Există situații în cuprinsul sistemului nostru educațional în care termenii de mai sus nu se întâlnesc pentru a oferi elevilor ca­­drul op­­tim al învățării. În mediul rural, școala se confruntă cu dificultăți cronice privitoare la clădiri, la condițiile improprii de studiu, la frigul din clase și la toaletele din curte, la dotările insuficiente, mai ales în planul logisticii digitale, la posibilitățile materiale scăzute, și, nu în ultimul rând, la acoperirea didactică precară, asigurată încă, în multe cazuri, cu suplinitori și chiar cu suplinitori necalificați. Rămân o realitate critică dificultățile accesului la școală, în funcție de particularitățile geografice și climatice, situația elevilor care fac naveta cu ce apu­că ori merg pe jos zilnic, parcurgând distanțe mari, uneori pe vreme vitregă, pentru a ajunge la ore. O problemă majoră a educației rurale o constituie, în continuare, abandonul școlar, fenomen cauzat de sărăcie, de lupta pentru supraviețuire, agravat de migrația forței de muncă în străinătate și lăsarea copiilor în grija bătrânilor. În aceste condiții, starea de bine necesară educației eficiente nu poate fi realizată nici măcar parțial. Bucuria poate exista, desigur, și există în candoarea și aplombul copiilor spre învățătură, dar ea trebuie susținută instituțional, la nivelul sistemului, pentru a se traduce în rezultate palpabile.

Evident, lucrurile nu se opresc la mediul rural. Școala românească, în general, se confruntă cu o serie lungă de probleme, care vi­zează aspecte de substanță ale învățământului. Venind la esența procesului educațional, bucuria se naște și din conținutul educației, din ceea ce învață elevii, din modul în care su­biectele predate și studiate îi provoacă, îi captivează și-i atrag în experiența cunoașterii. Problema stă în faptul că, nu de puține ori, învățarea devine o corvoadă, prin conținuturile neatractive, prin neconectarea lor la realitate, prin necorelarea lor inter- și transdisciplinară și neintegrarea într-un proces mai cuprinzător al cunoașterii, prin volumul prea mare de informație, prin temele supradimensionate care anulează timpul liber al elevilor. Or, elevii trebuie să mai aibă și timp liber, prin care să echilibreze efortul instituțional și cognitiv cu relaxarea – care, și ea, poate aduce foloase în planul cunoașterii și formării prin modalități nonformale. Bucuria școlii este în mod direct legată de bucuria existenței, nu poate rămâne autonomă într-o atmosferă generală de stres, de presiune și tensiune în jurul copilului copleșit extra-instituțional de teme, module, cursuri și exigențe absurde în competiția lui cu alți copii sau, mai degrabă, a părinților cu alți părinți. În acest cadru complex, este greu de spus cât mai rămâne din bucuria educației.

Sunt și alte probleme care subminează, direct sau indirect, conștient sau subliminal, bucuria plenară a mersului la școală. Unele sunt legate de mediul în care se desfășoară educația, de lipsa de siguranță a elevilor, de intervenția unor factori perturbatori, de comportamentele agresive și de violență – cărora le cad victime nu numai elevii, dar, uneori, și profesorii –, de lipsa disciplinei, de bullying, de acte, gesturi și atitudini neconforme conduitei școlare. Se adaugă situații critice referitoare la actul propriu-zis al predării și învățării, care privesc slaba implicare a unora dintre cadrele didactice, conduita lor resemnată, căzută în rutină și ritualuri golite de conținut, declinul calității actului educațional, încurajarea meditațiilor – un sistem paralel de învățământ, la concurență cu cel oficial –, presiunea didactică în atragerea ele­vilor spre lecții particulare, subiectivitatea în tratarea și evaluarea elevilor. Vorbind de scăderea calității educației, combinată cu diminuarea progresivă a interesului pentru învățare – dintr-un complex de cauze care țin de epocă, ­societate, mentalități –, ajungem la fenomenul analfabetismului funcțional, care-i situează pe elevii români pe primul loc în Europa (tristă performanță!), și încă în mod constant, de câțiva ani încoace. Lista neajunsurilor poate continua, inventariind dificultăți la nivel in­­stituțional, administrativ și didactic, în orizontul mentalităților și în planul etic și deontologic al educației. Asemenea procese și fe­nomene nu sunt de natură a încuraja și susține bucuria elevilor de a merge la școală, fiecare dintre ele ori mai multe în acțiune concertată afectându-i într-o formă sau alta, subminându-le entuziasmul, motivația, tragerea de inimă.

Unele aspecte reliefate mai sus sunt probleme de sistem, care țin de dificultăți istorice ale dezvoltării, de discrepanțele grave dintre urban și rural, de sărăcie, subfinanțare și mentalități retrograde, de inexistența unei vi­­ziuni coerente, pe termen lung, a educației ca domeniu prioritar și strategic. Este clar că aceste probleme nu pot fi rezolvate peste noapte de miniștrii Educației, oricât de vizionari și bine intenționați ar fi. Ele trebuie asumate transpartinic și abordate sistematic de toate culorile și mandatele politice. Sunt însă și teme care țin strict de domeniul educației, de conținutul procesului de învățământ, de interacțiunea profesor-elev, de atmosferă, disciplină, atitudine, principii și valori. În această privință, politicile educației, sub ba­gheta ministrului de resort, au un cuvânt greu de spus. Rămân la latitudinea și viziunea celui sau celei din scaunul lui Titu Maiorescu ori Spiru Haret gesturi fundamentale ale schimbării în bine: simplificarea programelor școlare, cu accent pe esențial și degajarea balastului informațional, integrarea conținuturilor curriculare în unități mai largi de învățare, care să deschidă ferestre spre o abordare cognitivă mai cuprinzătoare, ducerea școlii cu un pas înainte în viitorul care devine, la fiecare secundă, prezent și trecut – toate acestea subsumate unui obiectiv cardinal, reforma reală a educației. Tot în puterea decidenților stau și alte acte de ordinul necesității: să susțină cultivarea, ca normă și obligație, a corectitudinii, obiectivității și echității în școli, să încurajeze cu instrumente legale și administrative disciplina, respectul pentru profesor și pentru elev, respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor fiecărei categorii, valorile educației, cinstea, etica și integritatea, să combată discriminarea, traficul de influență, corupția și abuzurile de orice fel, să asigure un climat de armonie și emulație, un mediu al colaboră­rii, sinergiei și bucuriei în școlile din ­România.

Prin toate acestea, școala poate deveni, într-adevăr, o bucurie. Iar bucuria, născută din starea de bine, de motivație și implicare, din dorința de a învăța, de a evolua prin cu­­noaștere, nu este un simplu mod psihologic, ci condiția esențială, construită pe un eșafodaj conceptual și administrativ, a calității și eficienței educației. Și numai educația de ca­­litate este calea spre reforma autentică a în­vățământului, spre un sistem educațional mo­dern și competitiv în Europa și în lume. Între bucuria educației și România Educată este o legătură orga­nică, profundă, de care depinde totul: educația, prezentul și viitorul.

Articol publicat în Tribuna Învățământului nr. 34 – octombrie 2022