Articolul se concentrează asupra schimbărilor pe care secolul tehnologiei avansate le-a imprimat motivației copiilor de a învăța și a consecințelor în planul dezvoltării lor personale. Pornind de la mecanismele neurofiziologice și sursele socio-afective ale motivației, se analizează câteva dintre cauzele modificării plăcerii de a studia, iar, în final, sunt prezentate câteva sugestii de optimizare a acesteia din practica de la cabinetul școlar de consiliere.

„Stăteam în cadrul ușii de ceva timp și îl priveam pe Ionuț cum se foiește pe scaunul de la birou, pe care și-l dorise atât de mult și pentru care umblasem două săptămâni ca să i-l iau, de parcă nici conta că stă pe el. Avea de citit despre Ștefan cel Mare, dar truda cu care se convingea să se apuce de lucru crea impresia că are de escaladat vârfuri de munte inaccesibile, nu de citit le­gende prin care ar fi pătruns cu imaginația în alte timpuri fascinante. Fascinante? Pentru mine doar: deși îi arătasem imagini cu luptele purtate cu turcii și îi povestisem despre faptele de vitejie ale domnitorului, asta nu fusese suficient. Ca să îl conving să citească la istorie, îi luasem tableta unde avea un joc care-i ocupa tot timpul liber… Mi-a plâns cu sughițuri, dar i-am condiționat timpul de joc online de cât de repede învață la is­torie. Se vede că nu am reușit: de zece minute se mișcă pe scaunul mult râvnit de parcă ar avea ace pe el, mai în­toarce câte o pagină cu plictiseală între două reprize de strivit vârfuri de creioane în suportul de hârtie. Simt cum disperarea mă cuprinde și o întrebare mă copleșește: ce am greșit în a-l determina să-i placă să învețe?“ (Miron, tatăl unui elev de 9 ani).

Motivația schimbă sensul comportamentului și-i dă o orientare spre un scop. Există o diferență semnificativă între mersul pe jos și mersul către persoana dragă: deși, la nivelul motricității, mecanica mișcării este, în esență, aceeași, la nivelul sistemului nervos central sunt modificări biochimice relevante care fac diferența între cele două situații. Astfel, motivația este „culoarea“ care dă fiecărei clipe sens, energie, și o fixează în experiență ca un moment de referință pentru viitor. Acțiunile umane sunt o punere în fapt a unor comportamente de satisfacere a nevoilor sau de obținere a plăcerii. Orice lucru, activitate sau persoană din mediu sunt investite cu emoții care traduc efectele lor în fiecare om: o parte dintre ele sunt encriptate la nivelul creierului ca recompense și determină comportamente ulterioare de căutare a acestora, altele sunt memorate ca fiind neplăcute și generează atitudini de respingere a lor. Circuitul neural al recompensei se află în sistemul limbic, conectând cortexul anterior cingulat, cortexul orbital prefrontal, striatul ventral și neuronii dopaminergici din mezencefal, care controlează și reglează plăcerea asociată cu experiențele cotidiene. În momentul în care stimulul este perceput ca plăcut, aria ventrală tegmentală eliberează o cantitate relevantă de dopamină – neurotransmițător care facili­tează transmiterea impulsurilor între neuroni și se comportă ca un hormon responsabil cu starea de bine și motivația de a întreprinde o acțiune. S-ar putea spune că viața omului este o pendulare continuă între momentele plăcute din experiența trecută și căutarea contextelor similare în prezent.

Din perspectivă ontologică, ființa umană începe să învețe ceea ce este motivația încă din primele momente ale vieții. Relația de atașament pe care o stabilește cu adultul relevant, mama, se ba­zează pe sincronicitatea cu care aceasta îi satisface nevoile primare și afective, în­vățându-l și întărindu-i asocierea dintre reacție și comportament de răspuns. Cu cât timpul de răspuns al mamei este mai scurt sau mai lung, cu atât solicitările ul­terioare ale copilului vor fi mai dese sau frustrarea micuțului mai mare în cazul unei întârzieri. Astfel, din primele luni de viață, copilul învață modalități prin care poate să determine adultul să-i satisfacă plăcerile și pe care le va testa și valida în relațiile cu ceilalți în mediul social la grădiniță, apoi la școală. Prin urmare, un copil ai cărui părinți nu l-au învățat comportamentul de amânare prin întârzierea recompenselor, va trăi frustrări mari de fiecare dată când un covârstnic nu-i va îndeplini o dorință sau nu-i va răspunde cu un comportament care să-i aducă starea de bine. Pe de altă parte, un copil ai cărui părinți au reușit să-l învețe răbdarea prin amânarea progresivă a recompenselor, va fi capabil să-și dozeze energia motivațională în funcție de sarcina pe care și-o propune. Aceste condiționări din copilărie vor constitui baza construirii comportamentului relațional și a tipului de motivație dominant ce vor defini persoana în viitor.

Fiecare act pornește dintr-o determinare care poate avea o sursă exterioară sau interioară. Stimulii din mediul am­­biant care devin motive în acțiunea uma­nă definesc tipul motivațional extrinsec, iar cei care pornesc din interior consti­tuie motivația intrinsecă. Spre exemplu, simpla vedere a unei reclame la un nou tip de ciocolată devine un motiv pentru mulți copii să o cumpere, deși nu au în­cercat-o niciodată. În acest fel, comportamentul poate fi motivat extrinsec să încerce ceva nou, bazându-se pe experiențele plăcute anterioare cu stimuli asemănători. În lumea contemporană, când tehnologia este suficient de dezvoltată încât să poată pătrunde în spațiul intim al omului prin programele de relaționare socială precum WhatsApp, Tik-tok, Instagram, Facebook, Telegram, condiționarea comportamentului uman este mult mai facil de obținut prin mijloacele ­pictografice sau ideogramele care pot satisface nevoi afective sau de validare în timp scurt.

Crearea emoticoanelor a reușit să transpună trăirea emoțională din planul real în cel virtual, generând dezvoltarea unei conduite afective care se desfășoară în plan individual, singular, prin care subiectul oferă emoții în fața unui ecran și primește imagini în 2D fără un conținut afectiv real. Acest lucru duce la o scă­dere a capacității ființei umane de a in­terpreta emoțiile celorlalți, pe de o parte, și la o dependență de aceste validări ra­­pide, superficiale, pe de alta. În acest context, motivația care se bazează exclusiv pe dihotomia „îmi place/nu-mi place“ este menținută și întărită prin mijloace extrinseci și are două trăsături esențiale: este rapidă și curentă.

Așadar, copiii învață pentru un beneficiu ime­diat: un timp pentru joc pe ta­­bletă sau pe telefon sau un bun material. Ei devin nesiguri de capacitățile lor dacă nu sunt apreciați des așa cum sunt obișnuiți din jocurile online unde primesc aprecieri după fiecare nivel atins. Adolescenții devin disperați când nu reușesc să capteze atenția prietenilor virtuali prin postările din spațiul social online și nu acumulează numărul așteptat de like-uri. Sau sunt dispuși să facă gesturi extreme în scopul de a fi validați rapid de cât mai mulți covârstnici de pe rețelele de socializare. Astfel că motivația comportamentului lor se rezumă la a fi remarcați și a face orice pentru a obține rapid ce doresc cu consum de energie cât mai mic.

În genere, nu este o problemă în sine modul cum acționează motivația, ci sursa exterioară care o determină și care devine cauza dezvoltării unui comportament adictiv față de aprecierile celorlalți. Aceasta conturează o personalitate de bază cu foarte puține variații individuale care prezintă tendințe de uniformizare în funcție de standardele pe care ceilalți i le impun prin aprecieri sau așteptări. Cu toate acestea, din perspectivă ontolo­gică, motivația extrinsecă este caracteristică anilor copilăriei, în care gândirea este animistă (între doi-patru ani) sau concretă și este limitată în a înțelege anumite mecanisme sociale și sensurile acțiunilor școlare, iar copilul învață să le rezolve pentru a fi recompensat sau apre­ciat. La sfârșitul perioadei preadoles­cente și începutul adolescenței, când gândirea este capabilă de abstracții și generalizări, copilul poate să distingă ro­­lul convențiilor sociale și să includă în sistemul personal de convingeri componente ale sensului învățării. Pe lângă asta, el devine autonom în deciziile sale ce privesc studiul și asociază motivele pentru care învață cu resorturi interioare (curiozitatea, plăcerea de a studia o disciplină, dorința de a se forma într-un anumit domeniu etc.). În acest moment se conturează motivația intrinsecă ce va fi dominantă pe tot parcursul vieții.

Această evoluție este susținută de modelele adulte din viața personală, pă­­rinții, de mesajele din mass-media care validează unul dintre cele două tipuri de motivație sau de modul de apreciere în rândul covârstnicilor promovat de grupul de apartenență. În prezent, posibilitățile pe care le oferă tehnologia avansată orientează motivația spre sursele exterioare prin asocierea fiecărui comportament în spațiul virtual cu o apreciere descriptivă (emoticon, like), întărind conexiunea dintre acțiune și validare externă și scăzând valoarea confirmărilor interioare. Acest lucru este posibil întrucât, în spațiul online, orice apreciere este observată de un număr mare de covârstnici și stă la baza conturării unei personalități virtuale de tip demonstrativ care generează anumite așteptări din partea celorlalți și dirijează comportamentul în direcția menținerii „aurei virtuale“ formate. Astfel, motivația extrinsecă devine dominantă în determinarea personală în prezent pentru cei mai mulți copii, adolescenți și, ce este mai trist, adulți.

Așadar, într-o societate în care majoritatea persoanelor relevante trăiesc sub lupa validărilor exterioare, copiii învață că orice întreprind trebuie remarcat și recompensat. Învățarea devine dintr-o acțiune per se, cum era până în secolul tehnologiei avansate, o activitate pro aliis, care nu se mai justifică prin scopul originar de a forma sau dezvolta, ci prin rezultatele care trebuie remarcate ime­diat. Este dificil să demonstrezi unui copil că știința de carte este importantă în adaptarea la viață, în condițiile în care modelele mass-media promovate constant prin emisiuni prezintă exemple de succes bazate pe trăsături exclusiv fizice sau valori materiale. Simpla întrebare a unui elev „Credeți că Messi știe prea multă matematică?“ sau „pe Steve Jobs nu l-a afectat că nu a făcut universitatea“ și exemplele pot continua din industria spectacolului românesc, pun în dificultate profesorul. Și atunci, de ce să învețe un copil? Cu siguranță, unul dintre motivele care ar putea stimula un elev să studieze ar fi curiozitatea epistemică. Formă a motivației cognitive, aceasta a stat la baza pregătirii intelectuale a multor generații în secolele trecute. Renașterea, revoluția industrială, epoca modernă au evoluat prin gândirea și creativitatea elevilor care au învățat din plăcerea de a descoperi ceva nou și de a-și răspunde la întrebări.

În prezent, tehnologia avansată ­creează impresia copiilor că simpla accesare a unui site sau motor de căutare poate aduce răspunsurile așteptate și so­­luțiile dorite. De aceea, mulți dintre elevi au impresia că dețin instrumentele de a gestiona orice situație doar prin accesarea internetului, fără o pregătire anterioară. Din acest motiv nu își cunosc nivelul de pregătire intelectuală, întrucât nu se mai bazează pe propria gândire, ci pe dispozitivele pe care le au pentru a rezolva orice provocare: doresc să calculeze niște prețuri, accesează funcția „calculator“ din telefonul smart, trebuie să își exprime opinia cu privire la beneficiile educației în viața lor, caută pe google și încropesc un răspuns frugal, fără a-l tre­ce prin filtrul personal. Astfel, prin implicarea tehnologiei în educație s-a ajuns la o depersonalizare a ideilor, o scădere a interesului pentru cunoaștere și o superficialitate în înțelegerea sensului vieții.

Cu alte cuvinte, copiii și adolescenții au învățat să delege tehnologiei funcțiile cognitive și mnezice esențiale în actul de învățare, ei rezumându-se la simpla ei manipulare. În acest fel, lumea interioară a fiecărui elev, care cuprinde toate amintirile, visurile, proiecțiile, experiențele re­­levante, așteptările, dorințele, ambițiile, resorturile personale, care definesc unicitatea personalității, s-a îngustat în de­­trimentul dezvoltării unei lumi personale exterioare în permanență sub presiunea validărilor externe. Un al doilea motiv pentru care copiii ar putea învăța cu plăcere ar fi realizarea conexiunii dinamice dintre teorie și viața cotidiană, idee destul de veche în pedagogie. Pe lângă acestea, îmbinarea studiului cu metodele active, cu jocurile și abordările inter- și transdisciplinare sunt condiții suficiente pentru a face educația să ajungă la mintea și sufletul elevilor.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului