BRÂNCUŞI „DECADENTUL”

Să-l ai, ca popor, pe Constantin Brâncuşi şi să-i refuzi opera pe care ţi-o lasă moştenire… Ce naţiune de pe acest pământ ar putea măcar gândi un asemenea lucru? Deşi pare neverosimil, există un stat în lume care nu numai că a gândit, ci a şi făcut astfel: statul român. În 1951, Brâncuşi, cel mai mare sculptor al secolului XX, părintele sculpturii moderne, a hotărât să-şi doneze întreaga creaţie (peste 200 de sculpturi), împreună cu atelierul din Paris, României. Guvernul de atunci a refuzat, categoric şi agresiv, legatul marelui artist român. Concluzia unei comisii de „experţi” fără instrucţie şi fără cultură (Constanţa Crăciun, Teohari Georgescu) trimisă la Paris să „evalueze” lucrările artistului fusese următoarea: „Operele lui Brâncuşi sunt nişte opere (sic!) pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit.” Iar rezoluţia lui Dej, aceasta: „Operele lui Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!” Regimul a simţit însă nevoia unui suport formal mai solid, indenegabil, a unui cuvânt cu greutate la nivelul culturii. Şi a apelat la cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură al ţării. Conducerea statului şi-a întemeiat refuzul final pe opiniile exprimate de academicieni în Şedinţa din 7 martie 1951 a Secţiei de Limbă, Literatură şi Arte a Academiei Române, consemnate într-un proces-verbal, care precizează motivele pentru care opera brâncuşiană nu trebuie acceptată de către statul român: formalism, cosmopolitism, decadentism, autorul ei fiind un promotor al „gusturilor morbide ale societăţii burgheze”. La şedinţă, prezidată de Mihail Sadoveanu, au participat: Iorgu Iordan, G. Oprescu, Ion Jalea, G. Călinescu, V. Eftimiu, Alexandru Graur, K. Zambaccian, Camil Petrescu, Alexandru Rosetti, Jean Steriadi, Geo Bogza, Perpessicius. Unii au fost categoric împotriva acceptării donaţiei, alţii au avut poziţii mai nuanţate. A prevalat primul răspuns.
Act de oportunism în faţa instanţelor politice bolşevice, servilism faţă de un sistem politic rudimentar, guvernat de o ideologie bolnavă. Tristeţea noastră ca naţiune creşte când vedem numele asociate actului de respingere. Să fi fost aceste figuri de marcă ale culturii româneşti atât de obtuze încât să creadă în „judecăţile de valoare” emise în evaluarea operei lui Brâncuşi? Să fi crezut, cu adevărat, în decadentismul şi gustul morbid al acesteia? Greu de închipuit la personalităţi culturale precum cele enumerate. Atunci? Singură, explicaţia de mai sus: oportunism, duplicitate, răspuns servil la comanda regimului, compromis nedemn cu orânduirea politică şi liderii ideologici. Dimensiunea morală a unei părţi a elitei academice a lipsit cu desăvârşire în cazul Brâncuşi.
Regimul stalinist din anii ’50 nu s-a mulţumit însă doar cu atât. Simţea că nu este suficient ca plăsmuirile „decadente” ale sculptorului să fie refuzate, trebuia ca şi opera lui din ţară să fie distrusă. Şi atunci, în 1953, slugile regimului au vrut să scoată din pământ, la propriu, Coloana Infinitului, pentru a o vinde la fier vechi… Au legat-o cu lanţuri şi odgoane de oţel şi s-au chinuit s-o smulgă din fundaţii cu tractorul. N-au reuşit s-o dezgroape. Coloana n-a cedat. Viguros, Brâncuşi ăsta… Opera lui avea rădăcinile prea adânc împlântate în pământ, tocmai ca să-şi poată lua avântul spre cer, să-l întâlnească, în chipul „recunoştinţei fără sfârşit”, pe Dumnezeu…
În faţa refuzului, marele sculptor a renunţat la cetăţenia română (1 august 1951) şi a solicitat-o pe cea franceză, care i-a fost acordată în 1952. Mai mult, şi-a retras donaţia către România şi a lăsat totul, prin testament, statului francez.
În prezent, creaţiile lui Brâncuşi ţin capul de afiş al licitaţiilor de artă din lume, cu preţuri exorbitante, de zeci de milioane de dolari, care atestă valoarea estetică a operei Geniului de la Hobiţa şi succesul mondial al acesteia. Trei imagini cu înaltă valoare simbolică pentru receptarea contemporană a artistului român merită evocate. În Centre national d’art et de culture Georges Pompidou, la etajul al patrulea, tronează, suprapusă peste imaginea grandioasă a Parisului, întâlnindu-se, în perspectivă îndepărtată, cu Tour Eiffel, Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit a lui Brâncuşi, o variantă originală, sculptată în lemn. Este opera emblematică a Muzeului, capodopera iconică a artei moderne. În vasta piaţă din faţa Centrului, în dreapta clădirii, se află Atelierul lui Brâncuşi, văruit în alb, micuţ, modest, locuit încă de amintirea unui Geniu al umanităţii. În faţa intrării în hemiciclul Consiliului Europei, din Strasbourg, stă cu mâinile împreunate, smerită, „Rugăciunea” lui Brâncuşi.
Azi, asistăm la penibile tribulaţii cu privire la cumpărarea operei „Cuminţenia Pământului” prin chetă publică. Bani donaţi de mii de oameni, bani ceruţi înapoi, scandal naţional, procese în instanţă cu privire la legalitatea procedurii, anularea întregului demers… Atât putem acum, când, prea târziu, realizăm ce am pierdut, azi când nu suntem capabili să facem un act minim de reparaţie istorică. Altă idee, nefericită: aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Brâncuşi de unde îşi dorm somnul etern, în Cimitirul Montparnasse, la Hobiţa, lângă casa memorială. Să-l scoatem, altfel spus, pe Brâncuşi dintr-un loc simbolic al culturii universale, în care dorm figuri ilustre, topos cultural frecventat anual de milioane de oameni de pe tot globul, şi să-l aducem, în schimb, din patriotism formal, într-un loc greu accesibil, unde prea puţini îl vor mai întâlni. Să-l extragem din circuitul universal şi să-l punem într-unul local, în satul uitat de lume şi de grija autorităţilor culturale. Un mod profund discutabil de a ne spăla păcatele în faţa infamiei de la mijlocul secolului trecut. Şi-ar mai fi şi altele… Faptul că scaunele de pe lunga alee, dintre Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului – segment al axei care duce de la viaţă la moarte şi înălţare, de la pământ la cer, de la murire la nemurire –, au fost vandalizate şi aruncate, mai demult, în noroi… Faptul că pe Poarta Sărutului îşi scrijelesc cu vârful briceagului iubirea amorezii din Târgu Jiu şi din împrejurimi, lăsând, hipnotizaţi de Eros, mărturie generaţiilor prezente şi viitoare amorul lor palpitând de pasiune în inscripţii de tipul: „Nelu şi Angela = Love” etc.
Cam aşa stau lucrurile cu Brâncuşi. La 19 februarie 2017, sunt 141 de ani de la naşterea lui. Un geniu pe care Dumnezeu l-a dăruit poporului român. Iar conducătorii şi o parte a elitei culturale a acestui popor l-au refuzat. Când ţăranul de la Hobiţa ajuns cel mai mare sculptor al artei universale din veacul al XX-lea a vrut să dăruiască ţării ceea ce făcuse pentru umanitate, mai-marii regimului, dar şi exponenţii culturii academice i-au întors spatele. Ce mai putem zice? „Te admir progenitură de origine romană.” Restul e tăcere. (Sorin Ivan)