­Domnule profesor universitar doctor Adrian Gorun, instituția academică pe care o conduceți a găzduit la 19 fe­bruarie „Colocviile Brâncuși”, un interesant simpozion cu participare națională și internațională, la care au participat prestigioase personalități și au avut loc lansări de reviste, ample dezbateri privitoare la viața și opera marelui sculptor.
În anul dedicat marelui nostru Constantin Brâncuși, intrat de acum în constelația valorilor universale, am celebrat 140 de ani de când melea­gurile noastre strămoșești ni l-au dăruit pe acela pe care destinul l-a hărăzit să revoluționeze spiritualitatea și creativitatea în arte. Și pot să vă mărtu­risesc faptul că am trăit și păstrez în continuare sentimentul tonic al bucuriei, văzând că spiritul lui Brâncuși a adus laolaltă atâtea perso­nalități, atâția oameni de seamă, atâția iubitori ai artelor și atâtea instituții la această unică și inegalabilă sărbătoare!
„Cinstirea memoriei lui Constantin Brâncuși, a geniului său creator presupune mai mult decât o sintaxă apologetică”!
Ce a însemnat pentru Brâncuși arta populară tradițională și frumusețea locurilor sale natale din Hobița Gorjului?
Evocarea și cinstirea memoriei lui Constantin Brâncuși, a geniului său creator presupun mai mult decât o sintaxă apologetică. Anvergura personalității sale este mult mai adânc dăltuită de propria viață și operă decât de cuvintele noastre. Viața sa a fost o adevărată călătorie inițiatică, supusă încercărilor și stihiilor, aidoma celor pe care trebuia să le înfrunte și să le dovedească Făt-Frumos în basmul nostru românesc, în căutarea destinului său de excepție. Párcele, prin alchimia lor misterioasă, au hotărât ca locul binecuvântat al noului născut ales de ursitoare să fie Hobița Peștișanilor, acolo unde la prima deschidere a ochilor să vadă lemnul, piatra și cerul. De aici i-a fost dat să plece în căutarea simplității esențelor, de la «rugăciunea bătrânilor noștri olteni, ca formă a meditației».
Domnule președinte, considerați că putem vorbi de universalitatea personalității lui Brâncuși ca fiind aparținătoare «tuturor culturilor», așa cum s-a intitulat și tema simpozionului organizat cu o zi înainte, adică la 18 fe­bruarie, la Craiova?
Știm că au urmat fascinantele peregrinări meditative ale sculptorului în culturile arhaice, în clasicismul greco-roman, în arta neagră a ­lem­nului, în bronzurile de un galben cald al Asiei de Sud-Est. S-a intersectat cu universul numerelor de aur al Școlii Pitagoreice, cu așeză­mintele sacre budiste, cu detașarea yoghinilor. Toate aceste curente filo­sofice și artis­tice îi dispută și îi revendică astăzi, cu argumente complexe și sofisticate, paternitatea spirituală și izvorul creației sale!
Putem vorbi de o împletire a expresiilor arhetipale în creația brâncușiană?
Ipostazele polimorfe ale meditației creatoare brâncușiene se întrupează, se substanțializează în universul miraculos al operelor sale pe care ni le dăruiește spre a le înțelege nu doar în cheia canoanelor este­tice, ci prin bucuria cunoașterii, prin atingere și mângâiere. Formele arhetipale ale esențelor sunt șlefuite cu geniu în neasemuitul binom spiritual-senzorial. Este logica artei sale novatoare!
Care înseamnă și logica unității în diversitate, a singularității prin multiplicitate!
Reluările multiple ale temelor preferate: «pasărea», «ovoidul», «sărutul», «rugăciunea» sau «domnișoara», dincolo de aparențele unui demers artistic perfecționist, relevă felul în care Brâncuși, creatorul, înțel­egea lumea ca o infinitate de ipostaze ale esențelor, holograme care ascund și protejează forma originară din lumea virtuală, în care misterul creației rămâne etern și nu poate fi cuprins și surprins ca atare.
„«Măiastrele» lui Brâncuși s-au înălțat deasupra norilor întunecați”!
Poate, pentru a revela un fel de «hot long time», cum s-ar spune, pentru că «lungul timp fierbinte» al vieții sale tumultuoase a fost marcat de atâtea «lumini și umbre» ale «jocului vieții și al morții în deșertul de cenușă»!
Parcursul inițiatic l-a purtat pe Brâncuși chiar și prin momente sau zodii întunecate. Filistinismul societății pariziene și obtuzitatea autorităților i-au scos lucrarea «Prințesa X» din expoziția «Salonului Independenților», iar acest lucru se întâmpla în 1920. I-au fost atunci alături și l-au apărat prietenii săi: Braque, Cocteau, Picasso, Fernand Leger, Francis Picabia, Marcel Duchamp, ei înșiși deveniți adevărate efigii în istoria culturală.
Exact ceea ce spuneam, o căutare a destinului printre acele «lumini și umbre» pe care lumea aceasta le scoate în cale cu un iz de… farsă sinistră și pe care numai Dumnezeu le deslușește!
Dar lui Brâncuși cea mai sinistră farsă i-a fost pusă la cale de «cocorii roșii» din Academia RPR, academie ce va purta etern stigmatul rușinos al dezonoarei de a respinge brutal moștenirea artistică oferită de Brâncuși, pentru a-i renega personalitatea. Cauționarea instituției prin invocarea faptului că academicienii «se aflau sub vremi» nu rezistă în fața celuilalt ethos, al celor care, asemenea marelui Brâncuși, ca și pleiadei strălucitoare: Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu, Mircea Eliade, au dus povara exilului și s-au aflat deasupra «vremilor». În timp ce unii au fost părtași la construcția unui univers cinic, transformând în privilegiu servitutea necondiționată în fața «noilor vremi», ceilalți și-au (pe)trecut geniul și rectitudinea în gloria nemuririi.
Totuși, «Măiastrele» brâncușiene…
«Măiastrele» lui Brâncuși s-au înălțat însă deasupra norilor întu­necați. Prietenii din Lumea Nouă: Walter Pach, Edward Steichen, John Quin și alții, care au văzut în Brâncuși geniul care avea să revoluționeze sculptura, l-au ajutat să-și împlinească în lumea reală destinul de artist în universalitate.
Brâncuși a dat o formă inconfundabilă ideii de «infinit» al spațiului și timpului, poate și pentru a înveșnici efemeritatea clipei!
Iar nouă, hazardul ne-a dăruit, pe căi numai de el știute, singulara crea­ție spațială brâncușiană, tripticul: «Masa tăcerii», «Poarta sărutului» și «Coloana fără sfârșit», poate ca o răsplată pentru pământul și poporul care l-au născut și l-au înzestrat cu geniu. Ceea ce fusese inițial gândit ca un proiect pentru celebrul Park new-yorkez, Brâncuși l-a realizat la Târgu-Jiu, ca un memento al dorinței de înălțare către lumină și pentru meleagurile noastre.
„Nici nu vă puteți da seama de ceea ce vă las eu”!
Domnule Președinte, ce se cuvine să facem în acest an, ca și în anii care vor urma?
Se cuvine să dăm glas, acum, chiar cuvintelor lui Brâncuși: „Nici nu vă puteți da seama de ceea ce vă las eu. Căutarea primitivului în artele plas­tice se îngemănează cu o căutare a Simplității. Pentru ca acea Coloană fără sfârșit să se poată înălța spre ceruri, trebuia să fie jertfit cineva. Daedalus, după ce a construit Labyrinthul, încercând să evadeze din el, a inventat aripile, iar fiul său, Icarus, s-a prăbușit. Am dat din nou peste Labyrinth pe când mă străduiam să-mi închid Păsările măiestre sub bolta unui templu indian, nemaiînțelegând cum să ademenesc, peste ele, lumina. Amintindu-mi de Coloana fără sfârșit din România și de astrele care se roteau deasupra ei, chemându-i zborul, am renunțat, în con­cepția mea, la bolta de marmură, care trebuia să copleșească măie­strele… Aceste opere, ca să poată să se înalțe, implorau o libertate deplină; și, atunci, am avut revelația a cum să evadez din Labyrinth… M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi-am lăsat dalta și ciocanul și am șlefuit materia cu propriile mâini. Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul și cu oamenii… Libere, ele erau altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârșire completă, pentru că însăși materia nu este desăvârșită”!
Cu alte cuvinte: «Așa grăit-a Brâncuși», ca să cităm titlul minunatei cărți de cugetări brâncușiene pe care ne-a dăruit-o cu blândă și duioasă pricepere doamna Sorana Georgescu-Gorjan!
Acesta este nemuritorul Constantin Brâncuși, marele nostru gorjean, creatorul de geniu, părintele spiritual al Universității noastre! Să nu-i mărginim eliberarea!
Vă mulțumesc, domnule președinte Adrian GORUN și sper să avem un nou dialog interesant în preajma conferinței din 11 martie 2016, având ca temă: «Educația și criza de identitate»!
Interviu realizat de prof. Vasile GOGONEA