Doi indivizi au intrat într-un liceu, au ajuns într-o sală de clasă şi au bătut un elev cu pumnii, cu picioarele, cu un grilaj metalic de la calorifer. Liceul are sistem de supraveghere video. Un alt individ a intrat într-o şcoală gimnazială şi a lovit-o pe directoarea adjunctă, drept răzbunare pentru că nu i-a primit fiica la ore din cauza ţinutei neadecvate. Şcoala deţine regulament şi uniformă. Semnalul de alarmă în legătură cu aceste cazuri a fost tras de Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI): „Din ce în ce mai multe cazuri de dascăli sau elevi bătuţi şi jigniţi de către părinţi sau alţi elevi apar în şcolile din România, iar legea nu îi protejează deloc nici pe cei de la catedră şi nici pe elevi, oricine putând pătrunde în unităţile de învăţământ, chiar şi acolo unde este pază. În şcolile din România intră cine vrea şi face ce vrea, statul nu ne protejează nici dascălii, nici copiii”. Formularea nu este exagerată. Generalizarea nu are rost să fie temperată. Ba, în condiţiile pe care le arată realitatea mediului legat de şcoală, este absolut necesară pentru a evidenţia gravitatea unei stări cuprinzătoare, a unui fenomen în toată regula, dincolo de cazurile particulare. De la caracterul de serviciu efectuat în folosul publicului larg („serviciu public”, i s-a spus grăbit şi generator de confuzii), şcoala a ajuns să fie tratată ca un spaţiu public, deschis circulaţiei după nevoile, timpul şi decizia cui consideră că trebuie să fie trecător prin acel spaţiu. Este adevărat că şcolile au paznici angajaţi de consiliile locale (şi plătiţi din banii părinţilor), iar multe şcoli sunt prevăzute cu sisteme video. Realitatea funcţională este însă pur cinematografică.
Fără excepţie, la intrarea în şcoală oricine este întâmpinat de cineva care e şi nu e de-ai casei. Este paznicul, căruia frenezia reformei în Educaţie (în partea ei constând în preluarea de te miri unde a unor termeni şi plasarea lor în contexte şcolare) i-a atribuit numele de „bodyguard”. Numele şi omul s-au impus atât de bine între elementele de „reformă” a Educaţiei, în cotidian şi în reflexe, încât substantivul a suferit procesul de adaptare la limba română prin care a devenit „badigard”; există şi „doamna badigard”. Desigur, cu intenţii bune şi cu funcţie protectoare, „badigardu” stă pe la poarta şcolii ori în interior, rezemat de vreun calorifer sau la o măsuţă imediat cum deschizi uşa, în general acompaniat de câţiva elevi, într-o stare de pălăvrăgeală cu sugestii de voie bună eternizată. Nimic de zis, e vigilent. Întreabă „unde mergeţi” (sau „la cine”), semn că obiceiul locului a exclus posibilitatea ca prezenţa străină să se oprească şi să nu „meargă” în (prin) şcoală. Deschiderea şcolii către comunitate, implicarea părinţilor în decizii, sublinierea repetată că interesul prim este al copiilor au dus cadrele didactice într-o poziţie subordonată, dependentă. S-a adăugat răspândirea concepţiei potrivit căreia ceea ce oferă şcoala ca învăţătură nu este folositor în viaţă. A şi pătruns în şcoală, din stradă, modalitatea de rezolvare cu bătaia a oricăror supărări mari şi mici provocate de cineva. O educare nu tocmai deliberată a minţii a creat un fel de aşa-zisă gândire minimalizată la nivelul a cel mult două, trei repere: întâmplare – vinovat – pedeapsă, totul de stabilit şi de rezolvat pe loc. Din acest punct de vedere, şcoala s-a lăsat copleşită. Nu a intervenit, nu a contrapus nimic. Cei care au crescut în astfel de condiţii, trecând prin şcoală în ultimii ani, au acum propriii copii de şcoală. Găsesc normal să umble din uşă-n uşă pe la clase, pe la cancelarie, să vadă unde-i doamna, unde-i domn-director, să aducă „banii ăia”, să ia măsuri pentru „dulapurile alea”, să „rezolve” cu banchetul, cu pozele. Invers, multe cadre didactice (îndeosebi la clase primare), când îşi trag niţel sufletul după iureşul deschiderii anului şcolar şi îşi scrutează clasa, de-acum aşezată („colectivul constituit”), nu încearcă neapărat o caracterizare a grupului cu care lucrează, ci evaluează preponderent potenţialul părinţilor ca sursă de a „ieşi” cu un ajutor, un serviciu etc.: „Am o clasă bună anu’ ăsta!” se referă prioritar la părinţi.
Cât priveşte mult-invocatele mijloace suplimentare de protejare a şcolii, adică uniformele (!?) şi camerele video, ele nu reprezintă totuşi decât simple obiecte, rolul lor oprindu-se la nivel tehnic, auxiliar. Elanul din urmă cu nişte ani privitor la dotarea şcolilor cu calculatoare s-a mutat în zona sistemelor de supraveghere video. De fapt, camerele de filmat, fiind folosite rudimentar la noi, nu fac decât să înregistreze şi să asigure veritabile filmoteci. Nu se întâmplă doar la şcoli, ci în general în spaţiile publice supravegheate video. Intervenţia pe loc, în clipa faptei transmise live, fie nu este posibilă sub aspect tehnic, fie nu se face, pur şi simplu.
De asemenea, în această perioadă, revine forfota legată de rolul „salvator” al uniformei. Între altele, s-a răspândit molipsitor şi fără vreo bază raţională convingerea că elevul în uniformă este protejat în faţa violenţelor; de fapt, elevul este astfel mai expus. Nu pentru protecţie ar fi necesară uniforma. Şcolile ar fi normal să impună uniforme ca semn identitar. Stabilirea unei uniforme prin dezbatere este neavenită. Cei care devin elevi ai unei şcoli este firesc să se conformeze în ceea ce priveşte purtarea uniformei, pe care o găsesc acolo, ca normă de respectat. În general, până la tehnică, pază, simbolistică, dominantă ar trebui să fie impunerea unor reguli, care să prevadă inclusiv spaţii din şcoală în care cadrele didactice să poată fi abordate.
Florin ANTONESCU