Bob Dylan sau Poezia ca Existenţă

Bob Dylan a primit Premiul Nobel pentru Literatură 2016. O furtună de reacţii pro şi contra a stârnit premierea starului american. Deciziile Comitetului de la Stockholm nu încetează să genereze controverse, iar surprizele se ţin lanţ de la un an la altul. În acelaşi timp, un asemenea premiu nu poate să nu provoace comentarii, polemici şi dezbateri. Privitor la Bob Dylan, cel care şi-a luat numele de la poetul galez Dylan Thomas, prima tentaţie, ca probă a verităţii judecăţii estetice, e să-l comparăm cu cei care au primit, de-a lungul timpului, Premiul Nobel pentru Literatură ori cu cei care nu l-au primit, dar l-ar fi meritat. Nume mari, nume uriaşe ale literaturii universale. În prima categorie, a celor încununaţi cu laurii nordici ai poeziei, se află: Kipling, Yeats, Tagore, T.S. Eliot, Montale, Quasimodo, Neruda, Jiménez etc. În cea de-a doua, se prenumără: Borges, Auden, Frost, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu etc. La o atare comparaţie, polemicile şi controversele se adâncesc. Bob Dylan scrie şi cântă o altfel de poezie. O poezie cu vocaţie socială, pe linia unui activism ancorat în contingent, în care rulează teme ale existenţei imediate: viaţa cenuşie, plină de tensiuni, drame, aspiraţii, frustrări şi deziluzii, condiţia omului, prizonier al sistemelor politice şi financiare, construite pe forţă, propagandă şi manipulare, cu cinismul, demagogia şi ipocrizia lor, războiul, iubirea, speranţa etc. Sunt teme ale unei lumi sfâşiate de crize, cărora omul le cade victimă, în ciuda libertăţii clamate de alţii, victimă, în acelaşi timp, a propriilor iluzii. În definitiv, teme ale poeziei profund conectate la realitatea vieţii vibrante şi dramatice.
Reflecţie acidă, critică şi revoltă, refuz, acuzaţie şi mijloc de instigare, poezia lui este un mod de a gândi şi a trăi existenţa, de a înţelege lumea cu orgoliul legitim al fiinţei de a nu accepta ce i se impune. Chiar dacă nu stă alături de Yeats ori de Tagore, Dylan scrie şi cântă despre om, despre fiinţa umană prinsă în vârtejul unei civilizaţii devoratoare, în capcanele mecanismelor politice, sociale şi financiare, care sacrifică orice pentru bani, putere şi dominaţie, angrenată în lupta pentru supravieţuire, în numele dreptului de a fi, de a spera, de a iubi. Poezia lui însoţeşte omul în teribila luptă între a fi şi a nu fi.
Dacă nu ar fi fost cântate, poate că textele poetice n-ar fi ajuns, singure, la statutul şi gloria poeziei. Muzica autorului, faima lui mondială de figură iconică a deceniilor postbelice, în special în anii ’60 şi ’70, statutul de simbol al revoltei şi al protestului anti-sistem, imensa lui influenţă asupra muzicii pop şi rock, bazată pe o inepuizabilă creativitate inovatoare, toate acestea s-au extins şi asupra textelor cântate, înglobându-le în aura poeziei. A avut astfel loc, în timp, un transfer subtil de substanţă de la gloria artistică şi socială la cea literară şi estetică. În opera lui Bob Dylan, cântecul şi versurile, muzica şi poezia compun o unitate, un tot, un gen unitar muzică-poezie, consacrând sau re-consacrând un mod complex de expresie. În complexitatea acestui act cultural, spiritual şi estetic, intră şi o dimensiune filosofică şi morală. Creaţia lui Dylan – poezia exprimată prin cântecele lui celebre, cântecele cu substanţă poetică – a modelat generaţii întregi şi a influenţat lumea.
Poate că argumentul Premiului Nobel pentru Bob Dylan rezidă tocmai în sensul inovator al operei lui, privită ca tot, ca sinteză între arte, şi, nu în ultimul rând, în forţa ei pe plan social şi uman, în capacitatea de a instiga şi influenţa oameni şi mase. În puterea cuvântului, cântat sau recitat, de a determina schimbări şi de a naşte lumi. În definitiv, o apologie a artei, a cuvântului şi a muzicii, şi a forţei lor în raport cu omul şi existenţa. În această paradigmă, poezia înseamnă mai mult decât literatură. Înseamnă poezie, cântec şi muzică, suferinţă, revoltă, protest şi luptă, înseamnă meditaţie, credinţă, rugăciune, speranţă, iubire… Poezia înseamnă Existenţă. (Sorin Ivan)