Când cedează anvelopa unui automobil, atunci sigur șoferul pune frână și coboară să vadă despre ce-i vorba. Cum nu-i lipsește cricul sau roata de rezervă, schimbă pe dată ce e de schimbat. Apoi se duce-n service și, cel mai probabil, înlocuiește cauciucul. E de la sine înțeles că nu iese din nou pe șosea fără ca lucrurile acestea să fie făcute. Or ce se petrece dacă-n chestiune e mașina numită educație? Ei bine, poate exploda cu zgomot ceva, că nu, atâta timp cât motorul merge, de ce să-nvârți cheia-n contact? Mai bubuie încă o dată? N-are a face, se-ncetinește numai puțin, cumva se va păstra direcția. Mai pleznește o piesă? Cât încă n-a derapat complet, nimeni nu catadicsește să arunce o privire.
Cam asta s-a petrecut în ultimele trei decenii cu bibliotecile școlare. Când, în penuria post-comunistă, nu s-au mai alocat fonduri pentru cărți, n-a contat cine știe ce, rafturile erau pline, deși cu multe titluri ideologizate, fără valoare estetică, complet neatrăgătoare pentru copii. Când n-au mai fost bani nici pentru întreținerea spațiilor, pe multe s-a pus lacăt. Fără postul de bibliotecar mai făceai economie. Mai târziu, când banii au început să vină de la primării, între o toaletă și-o carte, prima a avut mult mai mare greutate. Între un termopan și-un raft fără de care nu poți educa pe nimeni, primul a fost esențial. Cum de-au ajuns să fie amestecate nevoile acestea fără care, da, nu e decent să faci școală, cu cele vitale pentru educație, precum bibliotecile, e greu de înțeles. Nu există copil care să crească, să-și umple forma, fără cărți citite. Poți priva o plantă de apă, de lumină, iar ea să rămână vie. Numai că, în loc de puzderie de flori, abia va reuși să facă două, trei frunze.
Când am început Bibliotecile Melior, nu știam cât de grav avariat e vehiculul. Nu-mi imaginam că într-o țară membră UE enorm de mulți copii nu au acces la cărți. Că ei primesc un substitut de educație, o umbră sau, altfel, li se pun înainte niște crengi ofilite în loc să li se-arate copacul. Ce-am descoperit pe parcurs? Că bibliotecile din școli fie nu există deloc, fie sunt închise. Că postul de bibliotecar a fost în numeroase cazuri desființat. Că acolo unde au rămas biblioteci fondurile sunt atât de puține încât ultimele apariții editoriale nu au cum să fie achiziționate. Excepțiile, adică spațiile prietenoase, cu volume nou-nouțe pe rafturi, în care s-a investit și-n care copiii pot să facă unele ore, sunt rarisime. Apoi, cei mai mulți elevi nu au cărți nici în casă. De ce-ar avea? Se poate trăi și fără ele. Se pot trece examene și obține note mari și fără ele. Numai că-n statisticile rușinii aproape jumătate dintre copiii noștri ajung analfabeți funcțional. O mare parte a lor nu citește nici măcar o singură carte de-a lungul vieții. În timp, ei îngroașă rândurile adulților manipulabili, care nu se pot orienta în bombardamentul mediatic, care nu intră niciodată-n librării sau spații culturale. Prin urmare, automobilul de care ziceam la început nu doar că are toate piesele învechite, ci e pe cale să rămână și fără carburant în cel mai amar loc de pe lume, acela al lipsei de șansă, al lipsei de viitor.
Ce e de făcut? Să se dea o lege în care în toate școlile, oricât de mici ar fi ele, să fie o bibliotecă. Să se stabilească un buget anual care să permită fiecărei biblioteci școlare achiziția de carte nouă. Să se facă prin ministerul educației parteneriate cu editurile care publică literatură pentru copii, astfel încât chiar să ajungă la elevi cărți care să-i atragă, care să-i bucure, pe care să le caute. Să se doteze spațiile astfel încât să se poată muta unele ore în bibliotecă. Să existe săptămânal o oră de lectură, pentru toate ciclurile de învățământ. Și-n ora asta să se citească, nu să se facă teste, pregătire pentru examene sau orice altceva.
Ce-am făcut eu și partenera mea din Fundația Melior? Printre alte proiecte, am dus la bun sfârșit 14 Biblioteci Melior, fiecare numărând sute de cărți. Am fost în localități din Bistrița-Năsăud, din Timiș, din Brașov, din Prahova, din Ialomița sau din Ilfov. Am cunoscut profesori, bibliotecari sau medici minunați care sfințesc locul. Am donat până acum aproximativ 7000 de cărți, ceea ce înseamnă că investiția noastră în educație se ridică la câteva zeci de mii de euro (dacă socotim că o carte costă-n medie 35 lei, nici nouă nu ne vine să credem care-i rezultatul la care ajungem). Fără partenerii noștri, Editurile Arthur și Humanitas, o mână de sponsori individuali, Școala Germană Hermann Oberth, Education Beyond Borders, dar și doi prieteni plini de suflet care au susținut financiar câte o bibliotecă întreagă, n-am fi reușit.
Asociația Dreptul la Viață Huedin s-a implicat de câteva ori în proiectele noastre. Am descoperit-o astfel pe profesoara, voluntarul, omul plin de suflet și cu o energie de invidiat care este Daciana Loi. Intervențiile ei în social, dincolo de faptul că sunt necesare și eficiente, pot fi văzute ca un model pentru cei care vor să-și ajute semenii. Delicatețea abordării, claritatea expunerii și, mai ales, renunțarea continuă la sine pentru ceilalți, adică zecile de micuți pe care-i asistă de câțiva ani, fac parte din ecuație. M-a impresionat, de asemenea, și felul în care o profesoară reușește să coaguleze o comunitate. Niciun bine nu se face pe cont propriu, ca el să dureze, e nevoie de mai mulți oameni care să și-l asume și să-l susțină. Daciana Loi este, prin urmare, eroul meu din acest număr. Citiți interviul, în spatele răspunsurilor veți descoperi povestea cuiva care a decis să schimbe cu toate puterile lui lucrurile.
EROUL NUMĂRULUI
Daciana Loi este profesoară de Tehnologia Informației și a Comunicațiilor la Liceul Teoretic „Octavian Goga“, Huedin, județul Cluj. Iată cum se prezintă ea: „Sunt om-profesor-mamă. Iubesc copiii, iubesc animalele (cresc două pisici și doi câini), iubesc viața. În timpul liceului ȋmi doream să fiu inginer textilist, fiind pasionată de ȋmbrăcăminte, dar nefiind talentată pentru design. Așadar, am devenit inginer textilist, dar am realizat curând că iubesc mai mult mediul copiilor. Singurul post liber la liceul din Huedin era de informatică/tehnologia informației. Gata! Facem facultatea de informatică, mi-am zis. Și așa am devenit profesor de Tehnologia Informației. Cred că dacă era post de balet, făceam și balet. Sunt convinsă că noi, profesorii, suntem datori să facem educație, indiferent de materia predată. Educație prin chimie, educație prin matematică, educație prin TIC. Prin absolut orice se poate face educație, chiar și prin Facebook“.
Am visat să le schimb geamurile și ușa, nu îmi puteam imagina mai mult
„Astfel, am donat peste 50 de tablete și peste 20 de laptopuri“
Sunteți profesoară, faceți un tip de voluntariat foarte solicitant, cu intervenții punctuale în numeroase cazuri sociale, coordonați Asociația Dreptul la Viață Huedin, cum reușiți să le împăcați pe toate? De unde aveți energie?
Asociația Umanitară Dreptul la Viață Huedin a luat naștere din dorința de a sprijini copiii, tinerii. Acum vreo 13-14 ani făceam activități de voluntariat pentru combaterea consumului de alcool, tutun și droguri ȋn rândul tinerilor. Ulterior am ȋnființat asociația, dar, ȋncet-ȋncet, mi-am canalizat eforturile pentru a sprijini copiii defavorizați ȋn accesul lor la educație.
Cea mai frecventă ȋntrebare care mi se pune este: „Mai poți? De unde ai atâta energie?“.
Energia mea vine chiar de la copii. Ei sunt sursa mea de energie. Când le simt iubirea, când le simt mânuțele ȋn jurul meu, uit de tot ce a fost greu, mă vindec de tot.
Aveți în grijă aproximativ șaizeci de copii cărora le cumpărați alimente, îi duceți la medic, îi consiliați, îi ajutați inclusiv cu frigidere, mașini de spălat, acoperișuri de case, renovări de interior etc. Cum reușiți să faceți minunea asta?
De fapt, sunt peste șaptezeci de copii, numărul lor crește periodic. Pe toți ȋi vizităm lunar, ne jucăm, povestim, ajutăm familia cu tot ce e necesar ca ei să crească și să se dezvolte ȋn condiții normale. Pentru toate astea mă bucur de sprijinul comunității Facebook, de sprijinul oamenilor buni strânși ȋn jurul meu, de ajutorul grupului Crăciunei și Crăciunițe, ȋnființat de mine pe Facebook. Dar, ȋn mod special, le sunt recunoscătoare prietenilor mei Timea și Lucian, familia mea de voluntariat.
Copiii pe care-i sprijiniți merg la școală? Că tot se vorbește despre egalitatea/inegalitatea de șanse, credeți că ei vor ajunge la licee bune? Vor face studii superioare?
Principalul scop al Asociației Umanitare Dreptul la viață Huedin este de a preveni abandonul școlar cauzat de sărăcie. Așa că, toți copiii de vârstă școlară merg la școală și grădiniță. Avem bucuria să-i vedem liceeni, să-i vedem studenți pe unii, pe alții ȋncadrați ȋn muncă, dar cea mai mare bucurie e atunci când, studenți fiind, mă sună și ȋmi spun „fac și eu voluntariat ca dvs.“. E satisfacția muncii ȋmplinite. Sigur, nu toți ajung studenți, dar noi ȋi sprijinim pe toți să facă ceea ce ȋși doresc.
Cunoașteți foarte bine comunități problematice în care poate nu există internet, darămite tablete pentru învățământ online. În timpul pandemiei copiii de-acolo au participat la cursuri de vreun fel sau a fost imposibil?
Pandemia a venit cu multe provocări pentru noi. Sigur, cunosc comunități problematice, dar și copii defavorizați din comunități cât de cât dezvoltate. Pentru toți acești copii am ȋncercat să asiguram device-urile necesare, cartele cu internet, astfel ȋncât să poată participa și ei la orele online. Am sprijinit atât familiile acestor copii, cât și liceele din localitate. Astfel, am donat peste 50 de tablete și peste 20 de laptopuri. Am ȋncercat și am reușit să facem imposibilul, posibil.
„Stăteam zile și nopți să caut să achiziționez echipamente de protecție, materiale de dezinfectare, tot ce era nevoie“
În primăvară, când era criză mare de echipamente medicale, ați intervenit inclusiv în această direcție. Știu că ați mai făcut și-n trecut proiecte pentru spitale, spuneți-ne ceva despre ele.
Ȋn 2019, ȋn luna iunie, ȋncepeam un nou proiect de suflet Din dragoste pentru copii, alături de Spitalul Orășenesc Huedin. Astfel, am modernizat și dotat secția de pediatrie a spitalului cu frigidere, televizoare, dvd-playere, scaune moderne ȋn fiecare salon, mobilier nou pentru sala de tratament pentru copii (dulapuri, paturi de consultație, pat de recoltare, troliu medical, scaune de consultație). Am schimbat jaluzelele ȋn toate saloanele. Sala de mese am utilat-o cu mașină de spălat vase, cuptoare cu microunde. Am înlocuit toate mesele și scaunele. Am amenajat un loc de joacă ȋn curtea spitalului. Am rezolvat multe alte nevoi mărunte (termometre, stetoscoape, tensiometre). Ȋncetul cu încetul, ne-am atașat de tot personalul de aici, niște oameni extraordinari cu care am colaborat și ne-am ȋmprietenit. Am extins mai apoi sprijinul nostru la nivelul ȋntregului spital, la nivelul tuturor secțiilor. Așa ne-a prins pandemia: ȋn plină colaborare cu spitalul. Bineȋnțeles că nu am rămas indiferenți la nevoile de ȋnceput de pandemie când, la nivelul ȋntregii țări, erau lipsuri mari în spitale. Stăteam zile și nopți să caut să achiziționez echipamente de protecție, materiale de dezinfectare, tot ce era nevoie. Periodic mergeam la poarta spitalului și descărcam donațiile. Zilnic mă sunau curierii, zilnic sunam eu la firme de profil. A fost greu, dar am satisfacția că am fost alături de acești oameni.
Mulți își imaginează că în spatele fundațiilor sau ONG-urilor active sunt o mulțime de persoane, că donațiile curg de la sine, că oamenii implicați au felurite scopuri ascunse. Dumneavoastră cum reușiți să faceți rost de bani pentru proiecte? Și cât de mare-i echipa pe care o aveți?
Sigur, ca orice ONG activ, nu suntem scutiți de tot felul de suspiciuni, de răutăți. Dar, convingerea mea este că oamenii buni sunt mult mai mulți decât cei suspicioși care oricum nu fac nimic pentru semeni. Fiecare suntem liberi să facem, să ajutăm cum considerăm că e mai bine, mai util. Dar, tocmai cei care cred că există scopuri ascunse, tocmai ei nu fac nimic nici ȋn nume personal. Așa că, la acest gen de păreri, am dobândit imunitate și am demonstrat că nimic nu mă poate abate de pe acest drum la capătul căruia mă așteaptă mânuțe ȋntinse de copil. Această asociație se bazează pe munca fizică a trei voluntari: Vincze Timea, Torok Lucian și subsemnata. Atât. Cât privește donațiile, sunt pe principiul „picătură cu picătură se face un ocean de bunătate“. Nu beneficiem de sume astronomice, dar ȋntotdeauna când mi-am propus să realizez ceva și Dumnezeu a considerat că trebuie să se ȋmplinească s-a ȋmplinit și am găsit sponsori. Motto-ul meu este „Dacă ți s-a dat un vis, ți se vor da și șanse să ȋl ȋmplinești“ (Irina Binder). Cred cu tărie ȋn asta.
„…faptele bune nu pot fi blocate nici de pandemie, nici de vacanță, de nimic“
Că tot am ajuns la echipă, vă rog să ne spuneți câte ceva despre partenerii dumneavoastră. Sunt tot profesori? Cum e să trageți în aceeași direcție, să vă luptați pentru aceleași lucruri și să mai și predați?
Timea și Lucian nu sunt profesori, au cu totul alte profesii, dar toți trei suntem conduși de dragostea pentru copii. Toți trei iubim copiii, iar satisfacția e enormă când vedem că, datorită nouă, viața lor s-a schimbat, iar ei au evoluat.
Cum predați în perioada pandemiei? Școala online vi se potrivește? Dar sistemul hibrid? Credeți că-n viitor învățământul se va muta-n online?
Ȋn această perioadă, am predat atât online cât și hibrid sau față în față. Dar eu sunt făcută pentru predarea ȋn clasă, pentru contactul direct cu copilul. Sunt dirigintă la clasa a V-a, am nevoie de ȋmbrățișările lor, de ei, de prezența lor. Sper din tot sufletul să nu fim nevoiți să predăm doar online. Pentru mine ar fi traumatizant.
Articol de Ioana Nicolaie
Articolul integral poate fi citit în numărul 11, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
