În societatea în care trăim s-au formulat, vehiculat și acum sunt deja în categoria locurilor comune diverse întrebări referitoare la cărți, biblioteci și activitatea propriu-­zisă de a citi, de a lectura un text. Astfel, ne întrebăm dacă omul zilelor noastre mai are timp să citească, dar disponibilitatea să o facă în mod regulat, dacă stilul clasic al cărții în format fizic mai este de actualitate, reflectăm la cum ne vom schimba în calitate de ființe culturale dacă se vor închide bibliotecile tra­diționale ori vor deveni centre culturale virtuale și așa mai departe.

Dacă Henri Bergson considera în Evoluția creatoare că este adecvat, mai degrabă, să ne considerăm homo faber, iar nu homo sapiens, deci că inteligența este probată într-un mod consistent prin capacitatea de a fabrica unelte, iar faptul de a fi înțelepți poate fi contrazis ori de câte ori suntem agresivi, purtăm războaie etc., o cu totul altă perspectivă ne prezintă scriitorul și traducătorul argentinian Alberto Manguel. După acesta, ne este caracteristic în mod esențial faptul că citim, suntem capabili de a înțelege lumea prin lecturarea ei. Așadar, dacă este să identificăm un mod specific de a fi al omului acesta este: homo legens – cel care citește.

Așa se face că „cititul, cea mai specific umană dintre toate activitățile creatoare“ (p. 11), ne definește de principiu, indiferent dacă ceea ce citim este conținutul unei cărți sau un text al lumii, în general, important fiind tocmai cum decodăm sensuri, asociem înțelesuri, dăm semnificații. „Cred că suntem, în miezul ființei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepțiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie. Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne înconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalți și, bineînțeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează. Ne citim propriile vieți și pe ale celorlalți, citim societățile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de granițele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărți“ (p. 11).

În conexiunile complexe pe care le putem stabili cu textul scris ne activăm latura morală. Mai mult, există o etică a lecturii, o responsabilitate față de felul în care citim: „Și cred că, din când în când, dincolo de intențiile autorului și de speranțele cititorului, o carte ne poate face mai buni, mai înțelepți“ (p. 13).

Modul în care ne raportăm la o carte este diferit de fiecare dată când are loc o nouă lectură, noi ne-am schimbat între timp, avem alte filtre de înțelegere, dar și „cartea devine cu totul alta de fiecare dată când o citim“ (p. 18). Pentru că noi suntem deosebiți de cei din trecut, experiențele de viață prin care trecem, filmele pe care le-am văzut, ceea ce am mai citit între timp ne-au schimbat, avem impresia că lecturăm, de fapt, nu numai o altă carte, ci chiar o nouă carte. Deci, schimbarea noastră este așa de profundă încât putem crede că însăși cartea s-a schimbat. Pare că observația lui Heraclit după care „nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu, deoa­rece nici omul și nici apa nu mai sunt la fel“ se regăsește în cazul reîntâlnirii cu un text, dacă această repoziționare prin care acordăm semnificații are loc după un anume timp.

Într-un dialog imaginar cu scriitorul argentinian l-am putea întreba: la ce este bun cititul într-o lume agitată, im­­predictibilă, care înglobează dezinvolt contradicții? Alberto Manguel ne-ar putea răspunde: „Cititul ne ajută să ne menținem coerența în mijlocul haosului“ (p. 26).

Între cititor și scriitor se creează un fel de complicitate datorată textului care îi aduce împreună. Cititorul și ­scriitorul ar trebui să aibă coduri comune, „cititorul nostru poartă cu el încărcătura epistemologică și se presupune că ne intuiește mesajul, că știe ce vrem să spunem“ (p. 45). Deci, așa cum există o artă a romanului, sintagmă consacrată de Milan Kundera, putem accepta că există și o artă a lecturii; stabilim prin lectură relații interumane mediate cultural, ne aflăm în plin interacționism simbolic.

Alte teme pe care le întâlnim abordate euristic în cartea lui Alberto Manguel: traducerea unui text nu este un demers inocent, orice lectură vine în prelungirea alteia, autorul neliniștit care își caută propria carte prin librării, raportul scriitor-editor, viața la raft a unei cărți.

Reflectând preocupările pedagogilor din societatea actuală, autorul se întreabă retoric: „În ce fel vom continua să fim cititori creativi, în loc să devenim privitori pasivi?“ (p. 321). Oare cultura imaginii, privitul filmelor vor fi coordonatele culturale ale comunităților umane în viitor?

Alte subiecte de actualitate se referă la impactul a ceea ce reprezintă inteligența artificială, implicarea individului în actul cultural mediată de tehnologia informației. Interactivitatea om-robot va avansa, iar asta va pune sub semnul întrebării însăși ideea cărții ca proprietate, sau, cum am spune astăzi, drepturile de proprietate intelectuală. Noțiunea de proprietate intelectuală cu referire la cartea scrisă este controversată în cazul romanelor interactive (la care am putea adăuga: la fel ca în cazul textelor scrise cu ajutorul inteligenței artificiale). Dacă în viitor roboții vor putea face atâtea lucruri în locul nostru, oare vor și scrie în locul oamenilor, vor fi programați să captureze cultura în cadrele strâmte ale algoritmilor?

Alberto Manguel răspunde multora dintre temerile pe care le avem în prezent: „Orice criză a societății este în cele din urmă o criză a imaginației“ (p. 267).

Lectură și educație

Pe când avea 16 ani, Alberto Man­guel, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges căruia i-a citit timp de patru ani, Borges fiind deja orb. Această experiență a declanșat o serie de reflecții: „Cititorul trebuie să dobândească o orbire pozitivă. Nu orbire în fața lucrurilor lumii, în niciun caz în fața lumii în sine, nici în fața străfulgerărilor cotidiene de fericire sau groază pe care le oferă, ci să fie orb la sclipirile și farmecele superficiale a ceea ce ne înconjoară așa cum stăm drepți în punctul nostru egoist de observație, un punct ce, pentru că acolo ne aflăm noi, ne rămâne invizibil și ne face să ne credem centrul universului și că totul ni se cuvine“ (p. 155). Lumea informațională în care trăim poate fi considerată, așa cum sugera și Constantin Noica, un context, care ne face adesea să ne îndepărtăm de text, singurul care contează cu adevărat. Lumea contextelor, a aparențelor, a umbrelor, dacă este să gândim în termenii lui Platon, reușește să ne facă într-un fel captivi la un nivel superficial de înțelegere, cel al lucrurilor care se schimbă necontenit. Adevărul este însă în altă parte, iar pentru a avea calea deschisă spre aceasta este necesară o anume orbire față de ime­diat. Prin lectură ne luăm libertatea de a încerca să înțelegem ceea ce este profund spiritual, neschimbător, autentic.

A citi pentru tine nu este destul. Gestul frumos al lecturii se împlinește generos atunci când poți citi și pentru altul. Puterea exemplului se aplică și în acest caz. De pildă, părinții citesc pentru copiii lor, ori de câte ori au timp, mai cu seamă seara, înainte de culcare. Ei oferă modele de urmat, dacă pot fi văzuți că citesc, indiferent cum o fac, având, cum se spune, o carte în mână, sau lecturând un text de pe tabletă etc.

În cadrul formal al școlii s-au statornicit două zile dedicate cititului, bune ocazii de a discuta despre cărți, autori, biblioteci, târguri de carte și de a citi, pur și simplu. Acestea sunt: 15 februarie, Ziua Națională a Lecturii, chiar în ziua în care s-a născut Marele ministru, cum îl numea Nicolae Iorga, omul școalei, Spiru Haret, iar a doua este 1 februarie, numită Ziua Internațională a Cititului Împreună (ZICI). În astfel de zile care au un aer festiv este vizată educația pentru lectură, dar, totodată, acestea denotă și o bună ocazie de a conștientiza valoarea educației care se realizează prin cititul cărților.

Mottoul „Mai iute ca gândul“ nu este unul bun pentru educație. „Învățarea este un proces lent, dificil, două adjective care au devenit defecte în vremea noastră, în loc să fie cuvinte de laudă. Pare aproape imposibil să convingi pe cineva astăzi despre calitățile încetinelii și ale efortului deliberat“ (p. 265). Cititul profund nu se poate face repede. Dacă accesul la informație este facil, la un clic distanță, înțelegerea celor citite necesită timp de reflecție, este cumva un efort anevoios.

„În vremea noastră, pentru a crea și a menține enorma și eficienta mașinărie a profitului financiar, am ales în mod colectiv viteza, în dauna lentorii intenționate, răspunsurile intuitive, în dauna reflecției critice detaliate, satisfacția de a ajunge la concluzii pripite, în locul plăcerii de a ne concentra asupra tensiunii dintre felurite posibilități fără a cere un final concluziv“ (p. 421).

Presiunea multelor informații pe care le întâmpinăm zilnic, agenda atât de încărcată a fiecărei zile ne determină să avem o anume nerăbdare în tot ceea ce facem. Dar aceasta nu este utilă nici pentru lectură și nici pentru învățare. Este mai cu seamă o capcană în care trăim iluzia cunoașterii doar pentru că informația este pretutindeni.

Dacă am continua dialogul imaginar cu Alberto Manguel, l-am întreba: cum poate fi definit cititorul ideal? Acesta menționează în Însemnări pentru o definiție a cititorului ideal: „Cititorii ideali nu urmăresc o poveste: ei fac parte din ea“ (p. 245).

Ce înțelegeți prin bibliotecă? În capitolul Însemnări pentru o definiție a bibliotecii ideale, Alberto Manguel susține că: „Biblioteca ideală oferă oricărui cititor acces la rafturi. Cititorului trebuie să i se permită libertatea întâlnirilor în­­tâmplătoare“ (p. 432). Aceasta pentru că cititorul își caută idei pe care să le asume, lungimi de undă culturală, perspective care rezonează cu modul lui de a fi. „Biblioteca ideală își păstrează această funcție de ghid al sufletului“ (p. 436).

Dacă ar fi să concluzionăm sintetizând pledoaria pentru lectură realizată în volumul Un cititor în Pădurea din Oglindă, despre care editorul ne previne că este O călătorie intimă și emoționantă prin lumea cărților, am putea fi de acord că dincolo de așezarea cărților pe rafturi, de digitalizarea cataloagelor, de regulile de acces la cărți, dincolo de biblioteca în format fizic sau cum mai poate fi ca ofertă de carte: „Chiar când este construită din ziduri și rafturi de cărți, biblioteca ideală este în minte. Biblioteca ideală este biblioteca pe ca ți-o amintești“ (p. 434).

De fapt, ceea ce contează cu adevărat sunt cărțile pe care am reușit să le interiorizăm, cărțile pe care le-am mutat în mintea noastră.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului