Bibliofobi și bibliofili

Bibliofobi și bibliofili

Șerban Foarță

I. ACEEAȘI BIBLIOTECĂ ce, după J.L. Borges, pare un soi de Paradis (sau Paradisul), pentru alții e o temniță sau un ospiciu. Indiferent de hramul lor ideologic, bibliofobii urăsc cartea, pe care o pun la index sau sub lacăt, iar dacă asta nu-i de-ajuns, o ard pe rug.

De mai îngăduie vreo bibliotecă, to­tuși, aceasta se compune dintr-o carte, una singură și strict obligatorie, numită, aproape tandru, cărticică: cărticica verde, cărticica roșie ș.a.m.d.

(Acestea sunt ceea ce este Biblia sau Coranul pentru un iudeo-creștin sau musulman.)

Am salvat eu însumi de la moarte, pe la 15-16 ani, sau, mai degrabă, de la dispariția sub niște colburi augiene din po­­dul unei biblioteci (cândva, ilustre), câteva cărți nebănuite, ca „treptele“ lui Lucian Blaga, – „nebănuite“ sub povara prăfăraiei ce se-adunase, straturi peste straturi, cu obstinație,-n numai câțiva ani (vreo zece).

Cărțile erau sortite dispariției (prin ardere-de-tot, pesemne, – uitate, însă, în acel în-pace, dintr-o providențială neglijență), iar eu, cu alți doi-trei colegi de cla­să, intrasem, prin efracție, în podul Palatului Cultural (fost și viitor Theodor Costescu) din buricul urbei Turnu-Severin…

Tachinam muzele, cu toții, și o asemenea captură va fi fost un dar al Providenței: nu aveam cui le-napoia…

Eu, unul, m-am ales cu trei: Treptele lui Blaga, Stanțe burgheze de Bacovia și Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, broșura odraslei lui A. Toma, fatală, timp de ani de zile, lui Arghezi.

După cum se vede, pe cât cred, n-am citat integralmente titlul bucoavnei… atomiste, un prof intransigent putând, într-astfel, să-mi scadă nota la română. În rest, sunt de acord cu acribia în cazul unui material indispensabil bibliografic, – nu, însă, și în stilul colocvial (pe care-l folosesc, aici, și eu), în cazul căruia nu am avea de-a face decât cu o penibilă pedanterie.

Or, vorba lui Bacovia:

„Liceu, – cimitir
Al tinereții mele –
Pedanți profesori
Și examene grele…
Și azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereții mele !“

Nu are importanță, pasămite, că elevul Vasiliu Gheorghe va fi fost un ceea ce se cheamă, în franțuzește, cancre; dar că regimul carceral al școlii e chiar cel sesizat de către el…

Tot ce-ar putea, la limită, să reprezinte (dată fiind „iucunda iuventute“ a contingentelor de, mereu noi, învățăcei) mai mult sau mai puțin, un Lustprinzip (ca să-l cităm pe Doktor Freud), aduce, din capul locului, a coerciție și teroare, a un regim de-a binelea cazon, care exagerează (beneficul, altminteri) „principiu al realității“, adică das Realitätsprinzip

Iar dacă spun „benefic“, de voie, de nevoie, e pentru că viața nu e numai he­­donism, – nici alumnii noștri, niște zburdalnici ministranți la Abația thélèmită!

Hedonism care, la rându-i, nu înseam­nă un plezirism fără niciun control, o fiestă fără capăt sau o siestă à la Bruegel cel Bătrân, – tot astfel cum nici libertatea ca atare nu e o debandadă care frizează anomia, un, dacă vreți, libertinaj libertarian.

Mai mult respect, mai multă politețe nu le-ar strica, de altfel, nici greu educabililor noștri colegieni, după cum corpului didactic i-ar prii o mai adâncă empatie, ca și un suflet mai ospitalier…

Iar dacă spun „ospitalier“, e pentru că profesorul e gazda care-și așteaptă,-n pragul ușii (precum în cazul școlii waldorfiene), micii oaspeți. Or, o gazdă bună face tot ce poate pentru ca oaspetele-i să se simtă bine.

II. PER LUSUM & JOCUM. Un eveniment editorial, în sensul ăsta, va fi fost, în urmă cu vreo câțiva ani, (re?)apariția în română a insolitului „manual“ al lui Comenius, Orbis Sensualium Pictus, sub numele de Lumea sensibilă în imagini.

Va fi fost, la modul prezumtiv, fără să fie, totuși, ca atare, din cauza blazării noastre, a ignoranței întru umanioare, a crizei imboldului de ordin pedagogic, a faptului că Ministerul Educației e azi, la noi, al unei noneducații crase ș.a.m.d.

La care se adaugă discreția traducătoarei, doamna Marcela Ciortea.

Vreau să spun că ne lipsește, iată, cultura umanistă, eruditio, cea care-i „anti­dotul ignoranței“ și, implicit, al „răgetului“ ei (ruditatis antidotum est) și „cu care mințile capabile trebuie deprinse în școală“ (qua in scholis ingenia imbui debent).

Nu ne-a lipsit, cu totul, totdeauna; numai că nu am zăbovit prea mult pe căile ei pe care, ajunși târziu, le-am părăsit, de voie, de nevoie, curând și, pare-se, definitiv. (Ceea ce, astăzi, fac și alții, superiori nouă în materie de, așa-zicând, instrucție transvernaculară.)

Fără să fiu expert în Humaniora, nici specialist în strictul domeniu pedagogic, remarc, din capul locului, că admirabilul Comenius e, dincolo de zelu-i de homo religiosus și de sobrietatea-i de savant, un înainte-mergător al așa-zisei Gaia Scientia, al unei „științe vesele“ adică, tot astfel cum e și un homo ludens, – bucuria învățării joculare făcând, în fine, cenușia școală mai atractivă, mai voioasă și, ipso facto, mult mai eficientă. Căci „Fratele morav“, Jan Amos, nu e un teoretician în gol, ci unul practic și activ spre binele și-n interesul Școalei.

Id est, cu propriile-i cuvinte (din Praefatio): „… atrași aici [pe băncile școlii, n.m.] și conduși cu atenție în această direcție, copiii sunt pregătiți prin joc și joacă [s.m.] pentru cunoașterea celor mai importante lucruri din lume“.

„Prin joc și joacă“, așadar, – per lusum & jocum!

Nu-i de mirare că o serie de imagini ale acestei enciclopedii universale ilustrate au drept subiecte felurite jocuri: Ludus scenicus, Prestigiae, Palestra, Ludus pilae, Ludus aleae și, în fine, Ludi pueriles, – acestea ultime făcând pereche, peste veac, cu Jocurile de copii ale aceluiași mare pictor din Țările de Jos și/sau cu rabelaisienele Jeux de Gargantua.

De remarcat că articolele despre jocuri sunt așezate, de către Comenius, între Înmormântarea și Regatul și ținutul, adică Sepultura și, respectiv, Regnum et regio.

Cei ce urăsc râsul, „aghelaștii“, pot ve­­dea într-asta o, vai, impietate sau, baremi, o ireverență. Doar că, aici, nu-i vorba de niciun sacrilegiu, ci de un prea-firesc bun-simț (care înșiruie și-atât, fără aluzii). Bun-simțul și firescu-i sunt, de altfel, congenitale lui Comenius, care nu-i nu­­mai umanist, dar și uman (ba, pe ici, pe colo, chiar bonom), – școlarul cel descris de către Jacques Melancolicul, în As You Like It, „with his satchel,/ And shining morning face creeping, like snail/ Unwillingly to school…“, stârnindu-i compasiunea, pe cât bănui, și determinându-l să conceapă, din empatie, o mai blândă, mai omenoasă școală, cu delectabile (și, deci, mai instructive) bucoavne-n „chipuri și icoane“ (vorba lui Nicolae Iorga), care „să se dea copiilor la mână, ca să-i încânte, după bunul-plac…“, adică, în original: Detur pueris in manus, ad oblectandum se, pro lubitu…

Exagerând, nu, însă, foarte, ai uneori impresia că Jan Amos Comenius va fi compus acest opuscul delectabil (ca, bunăoară, un Charles Cros, Le Hareng saur, „une histoire, – simple, simple, simple“) „pour mettre en fureur les gens – graves, graves, graves,/ et amuser les enfants – petits, petites, petites“!

Nu intru în detalii, căci acest (să-i spunem) intermezzo nu-i un studiu propriu-zis, ci un salut pe care-l adresez traducătoarei.

Marcela Ciortea merită elogii pentru pasiune, erudiție, acribie și alte calități ce fac, cred eu, din propria-i tălmăcire un model de traducere fidelă și cursivă, inteligentă și seducătoare.

Căci seducător e însuși textul, ce, după Praefatio, debutează cu o irezistibil de caldă îmbiere, anume Veni, Puer! – „Hai, copile!“.

III. MIC TRATAT DE PAPIROLOGIE. Nu numai foile volante pot să zboare, – sau, mai degrabă, să zburătăcească aidoma frunzelor desprinse, toamna, de pe ramuri. Cu toate că mai grea, chiar cartea zboară; dar nu în sensul că planează precum avionul de hârtie, ci că putem zbura noi, cititorii, cu ea, – căreia-i suntem pasageri. Iar acest zbor e fie unul de agrement, o escapadă, fie o cursă interplanetară.

Or, ca să zbori cu cartea, ea trebuie deschisă. Numai deschisă, face cartea aripi, ca păsările, ca fragilii fluturi, inventatorii, pe cât cred, ai simetriei, sau – de ce nu? – ca îngerii din cer…

Să revenim, însă, la carte: luându-se drept ax de simetrie cotorul sau lăuntrica-i crevasă, rezultă două aripi simetrice egale; egale planimetric, căci, în volumetrie, egalitatea nu se realizează decât când ea este deschisă chiar la mijloc.

Văzute frontal, aceste două aripi de hârtie seamănă cu o acoladă (deschisă) răsucită, spre stânga sau spre dreapta, la 90°, – o acoladă ca aceea prin care ­copiii,-n clasele primare, figurează păsări (de obicei, în stol).

Când, ca s-o citim, deschidem cartea, acolada e răsucită către stânga; invers, când, neînchizând-o propriu-zis, o în­toarcem, ca pe-o tabacheră, cu ambele coperte la vedere.

Volumul celor două aripi ale ei nefiind, de regulă, egal, cartea noastră e o zburătoare în echilibru instabil. Pe măsură ce-o citim, zburând cu ea, aripa-i stângă se îngreunează, în detrimentul (sau favoarea?) celei drepte, care devine tot mai plată, mai imponderabilă, mai nulă, până ce, dintr-însa, rămâne amintirea…

La fel cum se preface-n amintire ­nisipu,-n partea superioară a clepsidrei. Astfel făcându-se că, recitind o carte, e cum am întoarce o clepsidră: aceasta ­curge,-n timp ce cartea se parcurge.

Cursul implică un dezechilibru, – contrariul căruia e echilibrul, æquilibrium, termen ce trimite, în latină, la libra „cumpănă, cântar“.

Tot în latină, cartea e(ra) liber, – nume ce pare masculinul cestuilalt.

Un liber e o libra cu două terezii, cu două talere mereu descumpănite; căci, pe când talerul său stâng se umple, cel drept devine tot mai gol.

Aceasta, evident, dacă urmăm sensul àcelor ceasornicelor noastre, iar nu pe-acela-n care e scris/citit Coranul sau Vechiul Testament.

În amândouă cazurile, însă, cântarul se echilibrează doar o dată: când cartea a ajuns exact la mijloc, – Nel mezzo del cammin di nostra vita

Baremi atunci, e timpul să ne uităm în urmă, să facem socoteala de rigoare: il bilancio (cum ar spune Dante), – cuvânt compus (în latineasca populară) din bis & lanx, cel dintâi termen semnificând „de două ori“, al doilea, „taler (de cântar“).

Cântarul psihostatic (libra), echivalent cu cartea: liber scriptus […] in quo totum continetur, a celui chemat, postum, la marea judecată.

P. S. Când are forma unui sul (de pergament sau de papirus), precum volumen-ele celor vechi, cartea, neîncetând să zboare, nu mai e, însă, pasăre (sau înger), ea fiind chiar covorul zburător.

Articol de Șerban Foarță – scriitor

Articol publicat în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului