Enigma Otiliei a apărut în 1938. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în 1930. Ion a văzut lumina tiparului în 1920. Hortensia Papadat-Bengescu a publicat în 1927 Concert din muzică de Bach. Dar, stai, despre ea nici măcar nu e vorba, de multă vreme nu se mai găsește în lista celor 15 scriitori canonici pe care elevii îi studiază pentru Bacalaureat. Că anul ăsta nu sunt 15 autori, ci 12, e de înțeles, pe timp de pandemie, când școala s-a mutat în bucătării, ho­­luri, sufragerii, ar fi ipocrit să afirmi că ți-ai făcut bine treaba, că liceenii au parcurs toată materia și sunt gata să performeze maximal la examene.

Nu ajustarea programei e în miezul acestui articol, ci felul în care s-a făcut această ajustare. De ce oare nu s-a „operat“ în sens invers criteriului diacronic? Să se înceapă adică de la Nichita Stănescu și să fie scoși ultimii trei din listă. A, dar asta nu se poate, căci cei trei sunt tocmai Eminescu, Creangă și Caragiale. Atunci de ce nu s-a intervenit selectiv? Să se renunțe, poate, la Slavici, deși Moara cu noroc e im­­pecabil construită, are tensiune, se citește și azi cu plăcere. Să se mai decupeze și simbolismul lui Bacovia, deși liceenii se raportează emoțional la multe dintre versurile lui, mai puțin la Plumb sau Lacustră, adică exact la textele predate la școală. Și să… Nu, întrebările astea cu de ce nu se face așa sau altfel chiar nu duc nicăieri. Canonicii sunt de neclintit, de cel puțin patruzeci de ani încoace. Prin ur­mare, generațiile de dinainte de Revoluție erau mult mai bine ancorate în realitatea culturală a vremii lor decât cele de azi. Nichita Stănescu și Marin Sorescu erau contemporani cu ele, publicau cărți, aveau notorietate.

Cum de s-a ajuns la fantastica încremenire de azi? Cum de educația nu mai are decât o vagă legătură cu viața co­­piilor noștri? De ce tinerii mileniului trei își termină studiile scormonind în straturile istoriei literare fără să știe măcar că mai există scriitori vii? Ultimul autor pe care trebuie ei să-l cunoască este George Călinescu, cu o carte apărută acum peste optzeci de ani. Cum de eram mai avansați în deceniul opt, să zicem, decât suntem acum? Răspunsurile sunt mai multe și fiecare merită o nuanțare aparte. Unele țin de declinul general al educației clasice, dar nu acestea sunt, totuși, cele care contează. Altele se leagă de blestemul veșnicelor forme fără fond, avem cuvinte, dar n-avem substanță, ne prefacem că educăm, dar toate obiective­le acelea trâmbițate, cu abilități nu știu de care, dar mai ales cu plăcerea lecturii, există numai pe hârtie, în milioanele de planificări pe care profesorii sunt nevoiți să le scrie, în milioanele de proiecte di­dactice ce burdușesc inutil dulapurile cancelariilor și folderele computerelor.

Plăcerea lecturii nu poate exista într-o școală în care nu se predă deloc literatură contemporană. În manualele din alte țări, încă din clasele mici intrarea în literatură se face dinspre contemporaneitate către istoria literară. Adică în mod firesc. Se pleacă de la ce înțelegi și admiri și poți iubi azi, ca să se ajungă și la cărămizile puse anterior fără de care, desigur, nu poate exista o cultură. Într-un manual de clasa a IX-a din Germania îl găsești și pe Kafka, dar și pe Herta Müller. În plus, ai fragmente din Italo Calvino, Umberto Eco etc. Literatura națională nu e complet ruptă de cea universală, așa cum se preferă la noi. Relele cele mai mari ale predării li­teraturii române sunt, prin urmare, de­­fazarea culturală (șaizeci de ani de literatură, în mod obișnuit, iar în pandemicul 2021, optzeci de ani, sunt sterși din educația copiilor), versiunea misogină a canonului (nu este prinsă în el nici mă­­car o autoare), absența literaturii universale (apar referiri la ea doar în co­mentariile indigeste pe care copiii chiar trebuie să le reproducă pentru a lua o notă bună) și, desigur, ceea ce e catastrofal, absența plăcerii lecturii. Copiii sunt crescuți fără să-i pese cuiva dacă ei vor descoperi vreodată că-n jurul lor se produce artă, se fac expoziții, că se pu­­blică tot timpul cărți care i-ar putea cu­­ceri, că sunt poeți minunați, că prozatorii scriu și pentru ei, și despre ei. Cine-i de vină pentru acest blocaj? Autorii de programe, desigur. Și cei câțiva critici literari care au dinamitat negocierea ca­­nonică, oprind totul în îndepărtata lor tinerețe. Încremenirea lor într-un proiect care umple de neșansă atât viitorul personal – copiii educați astfel nu vor deveni niciodată adulți atenți la arta din jur –, cât și viitorul nostru cultural. Dacă nu crești cititori, nu vei avea cititori. Vei fi ultimul din Europa la lectură, așa cum și suntem în statisticile din ultimul deceniu.

De ce-am ales-o ca erou al acestui număr pe Carmen Ion, profesoara de ro­­mână care a pus pe roate un proiect mi­nunat ce cucerește tot mai mulți copii din țară? Pentru că ea este unul dintre cei care schimbă în adânc și pe cont propriu sistemul, care se luptă extraordinar de tare să nu-și lase adolescenții pe care-i îndrumă fără educație reală, care știe că pentru a avea cititori trebuie să țină sea­ma de tehnologie, de telefoanele mobile, de preocupările copiilor de azi. Cum să împrietenești vizualul care-i peste tot în jur cu fantasma literaturii? Citiți interviul. Veți afla despre Boovie, festivalul de booktrailere care a ajuns deja la a șasea ediție. Veți simți poate emoția sutelor de copii care, după ce au făcut niște mici opere de artă (un booktrailer presupune scenariu, actori, operatori de imagine, procesare etc.), ajung în niște săli unde își văd proiectate filmele. Faptul că sunt premiați, că e competiție, că e vervă, că profesorii sunt la fel de implicați și de entuziasmați transformă acest eveniment în ceva cu totul aparte, viu, cu sens, cu finalitate.

EROUL NUMĂRULUI

CARMEN ION, profesoară de română la Colegiul Național Pedagogic Spiru Haret, Focșani (30 de ani de profesorat): „Toată co­­pilăria mi-am petrecut-o agățată prin copaci sau explorând po­­durile caselor din cartier, jucându-mă de-a doctorul cu fetele ori bătând mingea cu băieții, asta când nu eram pe la vreun medic, cu o croșetă care trebuia extrasă din picior, un călcâi care trebuia cusut sau vreo mână luxată care trebuia bandajată. Când am în­­ceput să citesc, am părăsit strada pentru bibliotecă și am descoperit magia altor realități decât a celor din jurul meu. Ani întregi m-am visat custode în bibliotecile ascunse ale Vaticanului, decodor al limbajului neînțeles al vreunei civilizații străvechi sau mă­­car un inițiat în toate tainele lumii! Am ajuns profesor. Și am în custodie bucățele de suflet și minte, mă străduiesc să le decodez limbajul unic și devin astfel părtașă la tainele lumii.“

Nu eram vreun Captain America al învățământului moldav, cât despre supercalifragilistic, erau idei

„Cum, au citit doar 20 din clasă? Doar volumul I? O, Doamne, ce fel de profesor ești?“

Ați făcut Literele bucureștene, știați încă de la început că veți fi profesoară? Când v-ați dat seama că acesta-i drumul dvs.?

Am făcut Literele pentru că singurul lucru la care mă pricepeam cu adevărat era să citesc reflexiv și să cresc din ceea ce citeam. Era firesc să mă îndrept către Litere, deși mama mea a avut câteva în­cercări nereușite de a mă convinge să dau la Medicină sau Drept, pentru că, nu-i așa, să fii avocat sau doctor era mai impactant social și financiar (atunci și acum, de altfel!). M-a crezut când i-am spus că sunt capabilă să iau admiterea, dar nu și să termin facultățile alea și așa se face că am fost admisă la singura fa­­cultate pentru care credeam că sunt po­­trivită. În timpul facultății știam că voi deveni profesor, dar cam la modul în care știam și că sunt muritoare – era un soi de certitudine abstractă, foarte îndepărtată, fără niciun fel de conștientizare autentică. Cam pe la sfârșitul facultății am început să realizez că urmează să pășesc pe un drum despre care nu cunoșteam prea multe – cred că făcusem câteva ore de metodică și predasem vreo două ore, ultima fiind întreruptă de un cutremur destul de puternic; în schimb, știam multe despre literatura română veche, dialectologie și istoria limbii române literare! Mai știam ceva – că e un drum pe care voiam să-l explorez, iar această do­­rință m-a însoțit mereu până acum. Uneori mai intens, alteori – palid de-a dreptul, dar mereu lângă mine.

Cum au fost primii ani de predare? Au fost momente în care v-ați gândit să renunțați la profesorat? Ce talente ați „oprimat“ rămânând printre elevi?

Am intrat în învățământ cu bucurie, stres, dorință de a face lucruri bune și bine, autoanalize obsedante și teamă, mereu teamă că nu e suficient de bine, că trebuie mai mult, că nu i-am transformat pe toți în cititori înrăiți ai tuturor celor trei volume ale Fraților Jderi! Cum, au citit doar 20 din clasă? Doar volumul I? O, Doamne, ce fel de profesor ești? Cum rămâne cu nobila meserie de profesor, schimbătorul vieților tuturor elevilor lui (ale tuturor, neapărat! Niciunul mai puțin!) și al întregului univers, dacă se poate! Trăiam într-un regim al hiperbolizării abundente care s-a transformat într-o presiune constantă, iar aceasta, într-o povară ce mi-a aruncat în față tentația abandonului. La vremea aceea, pentru mine termenii problemei se pu­neau astfel: un profesor ori era supercalifragilistic mereu, cu absolut toți elevii, în fiecare minut, ori nu era profesor decât cu numele. Cât se poate de simplu, imaginați-vă! Or, eu nu eram vreun Captain America al învățământului moldav, cât despre supercalifragilistic, erau idei, erau scântei, dar nu cu toți și nu tot timpul. Și atunci am avut o perioadă în care m-am gândit serios să renunț la învățământ, pentru că am considerat că eram departe de imaginea ideală a profesorului perfect din mintea mea. A durat ceva, până m-a bufnit râsul, pentru că am realizat că erau niște frământări mentale, dar sufletul meu era cu elevii. Și acum mi se pare magic pragul clasei, câtă putere de transformare are acel simplu pas din lumea cotidiană în lumea clasei! Am rămas cu bucuria, și dorința de mai bine, și teama, și idealul supercalifragilisticului, dar sunt (mai) rațional calibrate.

de Ioana NICOLAIE – scriitoare

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.