Tragedia de la „Colectiv” şi spontaneitatea publică din pieţele centrale ale oraşelor ţării permit identificarea unor comportamente care pot constitui un barometru educaţional pentru actuala generaţie. Gesturi măreţe şi eroice, atitudini demne şi oneste, sacrificii personale şi publice, donaţii de sânge şi oferte financiare, angajamente de voluntariat etc. sunt realităţi umanitare, însufleţitoare, admirative prin excelenţă. Din păcate, în acelaşi timp, a fost   spartă casa unui om care îşi risca viaţa salvând, a fost furată poşeta unei fete grav rănite, la fel ca şi bicicleta unui decedat în incendiu.
Incendiul tragic dintr-un club (putea fi oricare!) a restimulat „fenomenul Piaţa Universităţii”, astfel că seară de seară, în diferite oraşe ale ţării, mulţimea de tineri (şi nu numai) îşi exprimă nemulţumirile faţă de incapacitatea decidenţilor de a gestiona corect şi responsabil problemele ce ţin de instituţiile statului. De aici, scandările şi lozincile au glisat spre incapacitatea clasei politice de a se debarasa de corupţie, de promovarea unor relaţii preferenţiale, de distorsionarea administrativă a valorilor. În fine, generaţia Ctrl+Alt+Delete (Facebook) solicită „rese­tarea” României, recunoaşterea virusării calităţii vieţii şi asumarea vinovăţiei de către politicieni, responsabili de politizarea excesivă a instituţiilor statului. Lozinca „Nu plecăm până nu plecaţi” transmite un mesaj clar: generaţia tânără pretinde o schimbare fundamentală a modului de gestionare publică a problemelor ţării.
O asemenea atitudine are legătură esenţială cu sistemul de educaţie; funcţionărimea administrativă a statului şi clientela politică sunt şcolarizate şi licenţiate în instituţii de educaţie(?), conform unor politici educaţionale, a unor legi şi regulamente ale educaţiei, a unor investiţii economice şi cu consumul de energie a unui important contingent de cadre didactice, utilizând o reţea importantă de locaţii şi bază materială.
Întreaga clasă politică a beneficiat de „educaţia” din şcoala românească. Trăgând linie şi adunând, acum, după un sfert de veac, şi observând comportamentul adeseori iresponsabil al decidenţilor (mulţi, dar nu destui intraţi în analiza juridică a DNA), rezultatul converge spre un eşec al educaţiei naţionale (şi al şcolii româneşti).
Conştientizându-se acest lucru (dar poate fi consecinţa unui orgoliu întreţinut de fiecare ministeriabil al educaţiei), se preconizează „o nouă Lege a educaţiei”, care să aibă „consens” general. Cheia unui asemenea demers este formularea „idealului educaţional”; acesta, alcătuit din
66 de cuvinte, copiază pe cel din actuala lege, fiind dificil de înţeles şi de realizat (de altfel, documentele curriculare şi procedurile de împlinire îl ignoră din pricina stufoşeniei sale). Pe lângă momentele de frumuseţe profesională şi de împlinire personală din şcoli şi facultăţi, din punct de vedere educaţional presa preia şi popularizează accidentele şi abuzurile („Televiziunea nu a fost creată pentru a culturaliza sau pentru a educa”, afirma un individ ajuns organizator de programe televizate).
Întreaga societate are responsabilitatea educaţiei, iar aceasta se realizează printr-un exerciţiu de automodelare, conform căruia fiecare devine un bun exemplu pentru fiecare. De aceea, nu are nevoie nimeni de a proba culpabilizarea în vreun fel sau altul a cadrelor didactice. În procesul şcolar, acestea execută politica educaţională a statului în conformitate cu voinţa politicienilor. Acel Ctrl+Alt+Delete – adresat decidenţilor politici şi administrativi – îndeamnă la responsabilitate, la o nouă calitate a vieţii, la o purificare psihică, morală şi civică a fiecărui ins `nvestit cu demnitate. Implicarea tot mai amplă a instituţiilor juridice anticorupţie denotă o degradare a efectelor sistemului educaţional, aflat în incapacitate de a eradica tipuri de comportamente mafiote, corupte, falsificatoare de valori şi purtătoare de favoritisme. „Ţara-i cum este şi ca dânsa suntem noi”, afirma Eminescu în urmă cu vreun secol şi jumătate.
„Barometrul calităţii educaţiei” derivă din comportamentele publice ale societăţii civile, dar mai ales politice. Faptele concetăţenilor pot avea ecouri negative şi/sau pozitive, iar educaţia şi autoeducaţia stilizează efectele acestora. Educaţia are menirea de a asigura o altă calitate a vieţii. Dacă o minoritate dinamică solicită o schimbare a clasei politice şi administrative, aceasta este o utopie. Doar o altă ordine educaţională presupune asumarea responsabilităţii reale a tuturor cetăţenilor şi implicarea acestora prin atitudine faţă de dereglările din funcţionarea normală a actualei societăţi româneşti.
Prof. univ. dr. Anton ILICA, Universitatea Aurel Vlaicu, Arad