Este vremea banchetelor şcolare! Enunţul sugerează un moment de neocolit, ironic analog aceluia pe care ţăranii îl rosteau odinioară: „Este vremea secerişului!” Diferenţa este dată de substanţa semantică: azi, o petrecere zglobie şi uşoară cu adolescenţi; ieri – o clipă crucială a adevărului agricol, a recoltei aurii dătătoare de viaţă. Distracţie versus muncă; descătuşare de energii tinere în dans şi muzică, respectiv trudă încordată, sub soarele torid, pentru supravieţuire, în conformitate cu un calendar rustic multisecular.
În Grecia antică, banchetul avea un echivalent terminologic, symposion, cu sensul de ospăţ intelectual de ordin filosofic, cu participanţi exclusiv bărbaţi, notorii în cetate, care mâncau, beau şi discutau câte o temă pentru care optau prin consens (v. Platon – Banchetul, traducere, studiu introductiv şi note de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995).
 Câtă distincţie, politeţe, afecţiune confraternă, comuniune spirituală în dialogurile dintre bravii bărbaţi ai Atenei antice, reuniţi într-o seară pentru a omagia un zeu tutelar, pe Eros, şi care lasă o mărturisire emoţionantă peste secole: Socrate, Alcibiade, Aristofan, Agaton, Eriximah, Phaidros, Aristodem!
Banchetul de astăzi, distractiv-frivol, şăgalnic şi zgomotos, se află la distanţă cosmică de rigoarea, adâncimea şi elevaţia banchetului clasic al marilor filosofi. Evoluţia semantică a termenului îi confirmă însă viabilitatea peste timp.
Motivaţia psihologică a banchetului şcolar este adânc înrădăcinată în mentalul colectiv şi se revendică de la o tradiţie a epocii moderne. Sunt multe decenii de când s-a împământenit această sărbătoare a vârstelor. De notat că, mai nou, organizează petreceri finale şi prichindeii de la grădiniţe, şi promovaţii claselor a IV-a, şi puberii claselor a VIII-a şi – ca o încununare a operei – liceenii virtualmente bacalaureaţi. În Florar mai ales suntem martori ai unor feerice desfăşurări de culori, costume, feţe îmbujorate, flori şi sclipici. Ritualurile mimetice sunt preluate cu fidelitate de la o generaţie la alta, dar nu lipsesc nici nuanţele deosebitoare. „Actorii” principali şi „martorii” de pe margine sunt mai mult sau mai puţin implicaţi afectiv şi judecă lucrurile cu subiectivitatea inerentă.
Elevii liceeni mai cu seamă au toate motivele să se mobilizeze exemplar; în fond, încheie ciclul şcolar preuniversitar şi se apropie de marile provocări ale existenţei. Ocolind temporar studiul la clasă, ei discută şi negociază câteva priorităţi fierbinţi: locul (ca să nu folosim rebarbativul locaţia) în care se va desfăşura banchetul, cu opţiuni ispititoare, părăsite pe rând: în străinătate (cheltuieli, transport, oboseală, complicaţii neprevăzute), ori într-o zonă turistică autohtonă, de preferat la munte, în pensiuni şi în restaurante cotate „de fiţe”; ori în oraşul de domiciliu, oricum cât de cât feriţi de ochii iscoditori ai părinţilor. Dacă ziua şi ora sunt mai lesne de fixat, rămân de stabilit cântăreţul solo, plătit obligatoriu în euro, vedetă recunoscută ca atare printre adolescenţi, ori un D.J. de marcă, ori, în cel mai rău caz, muzică imprimată electronic, modernă, săltăreaţă, de ultimul răcnet. Mari bătăi de cap provoacă, desigur, toaletele fetelor, fie comandate pe internet, fie cumpărate din oraşele mari şi ajustate, la nevoie, de croitorese isteţe şi cu simţul pieţei. Am văzut în parcul oraşului câteva ţinute „standard” pentru banchet: rochii cu trenă, destul de transparente şi într-o cromatică vie, dar şi fuste ultra-mini, provocator-insolente. Pantofii, obligatoriu cu toc înalt-înalt, sugerează paralela nevinovată cu nişte vietăţi foarte simpatice, aducătoare de noroc, numite berze. Băieţii, în buna tradiţie naţională, trec în umbră prin comparaţie cu feminitatea explozivă şi evanescentă.
Petrecerea în sine poate avea de toate: decibeli, tutun, alcool, dans, chiote, ţipete, zbenguială, jocuri de societate, discuţii aprinse, ocheade, flirt, îmbrăţişări şi săruturi cu mai toată gama de înţelesuri. Banchetul este deopotrivă o întâlnire colegială şi mondenă, un chip de a socializa cu sentimentul clipei unice. În fond, e o dată în an…
Diriginţii şi directorii au toate motivele să fie îngăduitori, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea. O nouă generaţie iese pe porţile liceului şi urmează să înfrunte viaţa, cu luminile şi umbrele ei.
Părinţii trăiesc ei înşişi cu emoţie momentul festiv al copiilor şi se mobilizează pentru ca odraslelor să nu le lipsească nimic. Mame vigilente verifică toate detaliile, de la ţinută până la meniu. Că unii adolescenţi şi adolescente mimează comportamentul şi ţinuta adulţilor (alcoolul şi ţigara fiind principalele ingrediente) este un aspect tolerat tacit, ca şi cum cei brusc emancipaţi n-ar fi încă elevi.
O dibace prospectare a „pieţei banchetelor” a născut repede şi entităţi profitoare: firme de intermediere între licee şi restaurantele-gazdă, totul făcându-se pe bază de contract, cu o serie de clauze cât se poate de clare. Un liceu vasluian era pe punctul de a rata banchetul din cauza intermediarului care – bizară amnezie – „a uitat” să ducă la timp banii strânşi de la elevi. Patronul distinsei crâşme i-a ţinut pe adolescenţii gătiţi festiv pe la uşi până când a primit garanţii financiare solide. Un incident minor, dar cu ecouri nebănuite în gazetele locale însetate de senzaţional.
Care este valoarea educativă a banchetelor şcolare? Întrebarea poate părea răutăcioasă şi inadecvată. Generoşii fără frontiere vor susţine ideea că un banchet e un… banchet şi nu trebuie să implice educativul, ci doar distractivul. Aserţiunea este discutabilă. Orice petrecere şcolară, mică sau mare, pe traseul învăţării ori la capăt de drum, s-ar cuveni să promoveze câteva valenţe formative: colegialitate caldă, fraternitate, înţelegere, afecţiune, respect, eleganţă, sensibilitate. Este posibil ca unele reuniuni tinereşti să întrunească aceste însuşiri, dar înclin să cred că multe le eludează cu nonşalanţă, alunecând – sub privirile permisive ale adulţilor – în petrecere bahico-lascivo-erotică, facilă şi zgomotoasă, teribilist-adolescentină. În sindrofiile acestui an – spun martorii oculari – şi-a mai făcut loc şi tentaţia paradei modei, dacă este să judecăm toaletele, coafurile şi machiajul feminin, precum şi frizurile fanteziste ale băieţilor.
Un puritan ar susţine oricând un septalog al banchetului civilizat: 1. fără tutun printre elevi; 2. alcool pentru adulţi, dar nu pentru adolescenţi; 3. ţinută decentă, cu tot ce implică decenţa; 4. muzică discretă, diversă şi fără… manele; 5. costuri rezonabile; 6. prezenţa tuturor cadrelor didactice; 7. deplasarea în linişte spre casă, fără lălăieli stridente şi fără cântece deocheate la ore nocturne.
Dar cine să-l asculte pe naivul puritan?
Teodor PRACSIU