Ministerul Educaţiei a anunţat lansarea proiectului unei noi Legi a Educaţiei. Justificarea oficială a primului ministru pentru asemenea iniţiativă menţionează „multe lucruri bune“ din vechea lege care ar trebui continuate şi intenţia de a se acorda educaţiei un procent „cât mai mare din PIB“. Ambele argumente se autodistrug, fiindcă, dacă erau lucruri bune în vechiul text de lege, vor fi acum susceptibile de a fi puse sub semnul întrebării, iar procentul de 6% fusese deja legiferat de mai multe ori. Probabil acest procent nu este unul din „lucrurile bune“ din Legea 1. Discuţiile din presă despre educaţie au atins deja nivelul resemnării, după lungi ani de exasperare. Temele mai recent subliniate sunt supraîncărcarea elevilor, stresul şi procentul redus de promovare la bacalaureat.
Sistemul nostru de învăţământ preuniversitar nu este un organism integrat, ci un ansamblu de unităţi dispersate care funcţionează după logici diferite. Ne putem întreba mai întâi câte nivele sunt, pentru că mai recent copiii care ajung la grădiniţă trebuie deja să aibă un bagaj de cunoştinţe şi competenţe care îi cam sperie pe părinţi. Dar să spunem că grădiniţa, primarul şi gimnaziul se pot orienta într-un context cognitiv şi emoţional relativ balizat cu repere. Marile probleme apar în programele de liceu, pe baza cărora se dă examenul de bacalaureat. Autorii lor par a fi într-o competiţie cu ştiinţa contemporană şi nu sunt nicidecum dornici să faciliteze procesul de înţelegere al elevilor. Orbitalii electronici, cinematica relativistă, experimentul Franck-Hertz, „redresarea mono şi bialternanţă cu diode“ şi „studiul circuitelor RLC în c.a.“ îi îndepărtează pe cei ce învaţă fizica. Stereochimia combinaţiilor complexe, amfoliţii, bazele monoprotice tari şi slabe şi „calculele de t.e.m.“ îi alungă pe cei curioşi de chimie. Opiniile lui Gh. I. Brătianu despre Marea Neagră, cele ale călătorilor străini despre civilizaţia din spaţiul românesc în evul mediu, autonomiile locale în secolele IX-XVIII, redefinirea rolurilor statului prin planul Schumann îi îngrozesc pe cei ce vor să se apropie de istorie.
Învelişul biopedogeografic al Europei, problemele fundamentale ale lumii contemporane şi evoluţia ei „în următoarele decenii“ ar trebui să-i preocupe pe adolescenţii care învaţă geografia. Nu mai spun că o simplă căutare pe Internet te duce la programe cu menţiunea „nu mai este în vigoare“. Care vor fi fiind programele în vigoare, este o întrebare la care pot răspunde doar cei cu nervii tari.
Consiliul Naţional al Elevilor a comunicat recent că va avea loc „restructurarea Bacalaureatului la Limba şi Literatură Română“, începând cu simularea examenului la clasa a XI-a. Sunt nedumerit. De ce trebuia să aflăm asta de la Consiliul Naţional al Elevilor? Şi, dacă tot se schimbă, de ce numai la română? Ministerul a dat publicităţii modele de subiecte pentru această simulare. Modelele sunt la fel şi pentru filiera umanistă şi pentru cea reală, cu excepţia subiectului III, unde umaniştilor li se cere să prezinte relaţia dintre două personaje ale lui Creangă, iar realiştilor să prezinte particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o comedie. Mărturisesc că noutatea acestui dispozitiv îmi scapă. CNE ne spune că bacalaureatul „rămăsese acelaşi examen învechit, lipsit de relevanţă, care promova doar memorarea şi reproducerea unei informaţii“. De fapt, timpul corect al verbelor este prezentul. Bacalaureatul a rămas acelaşi examen învechit, care promovează memorarea. Dar modul de predare a literaturii, care-i va duce pe elevi spre noi competenţe, spre „o cu totul altă perspectivă asupra literaturii române“, când oare se va schimba? Şi care vor fi principiile acestei perspective diferite? Cum vor ajunge profesorii să-şi remodeleze activitatea în noua perspectivă? Schimbarea aceasta e o simulare sau o comedie?
Există oare un plan, o concepţie, o strategie, nişte acţiuni şi nişte termene pentru a se atinge obiectivul dorit? Oare să aşteptăm această nouă concepţie tot de la CNE şi de la elevi? Şi noile manuale, atât de necesare, tot elevii le vor elabora? Nu mă îndoiesc că elevii pot avea multe idei bune. Putem ieşi în stradă ca să le apărăm, când ne vor fi cunoscute, de vreme ce manifestaţiile de stradă par a fi singurul mijloc prin care se poate obţine o schimbare.
Asociaţia profesorilor de limba română publică un text minunat al regretatului academician Solomon Marcus, care ne îndeamnă să satisfacem prin învăţământ zece nevoi umane, ce ar trebui să facă obiectul educaţiei şi al învăţării. Dintre ele, citez „nevoia de a da un sens vieţii, nevoia de întrebare şi de mirare, nevoia de îndoială şi de suspiciune“. Când oare vor fi satisfăcute aceste nevoi umane fundamentale în învăţământul românesc, şi cum să facem să le răspundem, nu prin declaraţii de intenţie, ci prin programele şcolare, prin manuale, prin metodele de predare? Când vom înţelege că o rată de promovare la bac de 60 sau 70% înseamnă pur şi simplu o sursă intolerabilă de stres pentru 130.000 de elevi, fără vreun profit intelectual, moral sau formativ? Bacalaureatul însuşi duce lipsă de sens, iar noi rămânem cu îndoiala şi suspiciunea faţă de organizarea unui examen naţional care nu asigură nici elevii, nici părinţii şi nici cetăţenii României că supraîncărcarea, stresul şi eşecul educaţional vor avea un sfârşit.