În pofida semnalelor critice venite dinspre comunitatea didactică, MENCS a păstrat neschimbat de mai mulţi ani „formatul” bacalaureatului, probând o consecvenţă pilduitoare, dacă nu cumva este vorba de o fixaţie inerţială. Nu vrem să facem acum procese de intenţie, nu acesta este scopul rândurilor de faţă. Ministerul este suveran în deciziile sale, iar structurile conexe îl sprijină neîndoielnic în demersurile legitime de a gestiona coerent şi eficient problemele complexe ale învăţământului românesc. Este superfluu să recapitulăm toate ideile, sugestiile şi propunerile lansate în ultimii 20 de ani cu privire la programa şi metodologia bacalaureatului, la numărul de discipline de examen, la modalităţile de corectare (în interiorul judeţelor ori în afara acestora), la „instituţia contestaţiei”, la rolul comisiilor de coordonare, al asistenţilor şi al profesorilor evaluatori, la diagrama sinuoasă, cu sensul în jos, a rezultatelor finale, la absenteismul cronic ori la scăderea semnificativă a numărului de candidaţi (curba descendentă este implacabilă) ca urmare a scăderii natalităţii, mortalităţii ridicate şi exodului tinerilor spre ademenitorul Occident.
Dacă tot se vântură politicianist marota schimbării („Să se schimbe primesc!…” zicea memorabil personajul caragialian), poate că ar fi nevoie şi de o regândire a filozofiei interne a examenului maturităţii. Până atunci, ne îngăduim să contemplăm cu seninătate şi interes ceea ce ne oferă viaţa şcolară în actualitatea ei cea mai fierbinte. A fost şi a trecut proba orală de verificare a competenţelor de comunicare în limba română, în fond, limba maternă a celor mai mulţi adolescenţi din spaţiul mioritic.
O discuţie aplicată impun subiectele acestei controversate probe orale. Substanţa lor intrinsecă vizează câteva competenţe pe care absolvenţii ar trebui să le aibă: capacitatea de a citi corect, fluent, expresiv un text ficţional/nonficţional şi de a-l încadra într-un stil funcţional (beletristic, ştiinţific, administrativ-juridic, publicistic), definindu-i totodată alte câteva trăsături particularizante: argumentativ, narativ, descriptiv, informativ, epistolar, memorialistic, de graniţă ş.a. În acest punct lucrurile sunt clare şi nu comportă discuţii. Totodată subiectele năzuiesc să verifice într-un plan mai larg cultura generală a candidaţilor, cu focalizare pe orizontul lor literar. Aşa se explică faptul că pe bilete apar nume diverse din spaţiul spiritului, notorii: Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Dragomirescu, Octavian Paler, Marin Preda, Eugen Negrici, Norman Manea ş.a. Dificultăţi reale se ivesc în momentul când elevii întâlnesc autori de care n-au auzit: Constantin Rădulescu-Motru, Adrian Marino, Al. Paleologu, Matei Călinescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Ioana Pârvulescu, Monica Spiridon, Mihai Zamfir, Marin Mincu, Irina Petraş, Anton Holban, Ion Bogdan Lefter, Ştefan Cazimir, Florin Mugur, Dan C. Mihăilescu ş.a. Adultul cult are idee cine sunt şi ce au scris, dar elevul actual de 18 ani?… Întrebările-cheie sunt următoarele: Ar trebui ca absolventul de liceu să cunoască aceste personalităţi? În ce chip ar fi posibil, de vreme ce autorii respectivi nu figurează în programa celor patru ani de liceu? Impasul în dialog se naşte în clipa în care profesorul este nevoit să întrebe: „Cine este Al. Paleologu?” Cum putem purta o discuţie reală şi folositoare dacă elevul nu are habar care este identitatea literară a termenului de referinţă? Evaluând competenţele de comunicare ale unui număr de 48 de elevi de la un colegiu economic, m-am lovit de acest impediment major, care naşte un disconfort intelectual de ambele părţi. În context, o elevă a început să plângă neştiind bunăoară cine este Dumitru Prunariu (sic!), interlocutor într-un interviu interesant. Marin Mincu, strălucitul exeget al lui Ion Barbu (în treacăt fie spus, apare în bibliografia critică liceală), rămâne totuşi un mare necunoscut pentru bacalaureaţi. Profesorii comit involuntar un delict de iniţiere, iar elevii suferă de analfabetism cultural. Ce-i de făcut?
Pe un plan adiacent, considerăm că subiectele de la oral conţin prea multă legislaţie: Constituţia României, Legea voluntariatului, Legea protecţiei mediului, Legea privind calitatea apei potabile, Legea cinematografiei, Legea medierii, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Codul Muncii, Noul Cod Rutier, Legea bibliotecilor, Legea turismului, Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea Arhivelor Naţionale. Sigur că elevii au în faţă crâmpeie din aceste legi, dar câtă competenţă au liceenii spre a discuta aplicat despre domenii atât de diverse pe care legiuitorul le-a reglementat normativ? Vor deveni toţi absolvenţii jurişti? Înţelegem sensul educaţiei civice şi conectarea la realitate, dar nici magistraţii de meserie nu stăpânesc toate sferele juridice. Este un exces de zel al propunătorilor de subiecte. Ca să nu mai spunem că temele care depăşesc posibilităţile de interpretare nasc complexe de inferioritate printre elevi şi-i descurajează. Acesta să fie ţelul probei orale?
Subiectele îşi trag seva din reviste de cultură (România literară, Dilema veche, Observator cultural, Timpul), plonjează în zona festiva­lurilor de film (Karlovy-Vary, Cannes), se nutresc din corespondenţa scriitorilor (Eminescu-Veronica Micle, Emil Cioran-Marin Mincu, Radu Petrescu-Emil Brumaru, Alecsandri-Maiorescu, Ion Ghica-V. Alecsandri), apelează la surse virtuale (National Geographic România ş.a.), ori sunt reale provocări intelectuale, fiindcă elevii ar trebui să ştie cum funcţionează haloterapia (tratament medical de salină), ce este Războiul Rece, care sunt greşelile de tinereţe ale lui Cioran, ori să deţină o minimă competenţă meteorologică.
Un punct spinos, aflat şi el în stand-by: treptele competenţei în comunicare. Au rămas tot cele trei (nivel mediu, nivel avansat, nivel experimentat), deşi – cum au spus-o atâţia înaintea mea – acestea nu acoperă „tipologia” adolescentină. Dincolo de situaţia bizară a promovării tuturor (şi cel mai slab elev din ţară primeşte calificativul mediu), „claviatura” cu trei clape este nerealistă şi ineficace. Propunem cinci niveluri de competenţă, care sunt mult mai aproape de realitatea intelectuală a adolescenţilor noştri: nesatisfăcător, satisfăcător, bine, foarte bine, excepţional. Cei din prima treaptă pot încerca… la toamnă sau anul viitor. Bacalaureatul, ca examen de masă, nu este totuşi pentru toată lumea, în devălmăşie. Pentru a nu părăsi câmpul realităţii (de teorie sterilă lumea este sastisită), vom spune că din cei 48 de elevi evaluaţi la oral, câţiva au îngăimat cu greu câteva propoziţii, spunând parcă din priviri că este pierdere de vreme să-i ascultăm. Este jenant, dar adevărat: unii nu ştiu să vorbească în limba maternă. Poate cunosc limbi străine. Ar fi o compensaţie…
Un visător incurabil ar dori să vadă desfăşurarea probei orale la limba şi literatura română cam în felul următor: o comisie calmă şi comprehensivă poartă un dialog elevat şi consistent cu adolescenţii în postura de parteneri intelectuali. Subiectele conţin texte beletristice din autorii canonici, dar şi din texte nonficţionale din reviste de cultură de primă mână (România literară, Convorbiri literare, Dacia literară, Familia ş.a.). Atmosfera este senină, relaţia empatică, iar evaluarea derivă firesc din prestaţia fiecărui candidat, fără crispări, lacrimi ori reacţii impulsive, fiindcă adevărul este evident pentru toţi. Cei incapabili să comunice, având un limbaj precar, dificultăţi de organizare coerentă a discursului, poticneli şi sincope, vor primi nesatisfăcător; „vârfurile” vor binemerita excepţional, între cei doi poli – restul bacalaureaţilor. Parafrazând versurile unei romanţe, am spune că şi visarea e-nscrisă în legile omeneşti.
Teodor PRACSIU