La început de an școlar s-a vorbit (și se mai vorbește, că la noi începerea unei trebi se tot lungește) despre autorizație, apă și canal în școală, despre distanța dintre zid și bordură, despre obligațiile autorităților locale, despre manuale și despre integrare pe piața muncii, despre vacanță de iarnă și vizită medicală; acestea sunt probleme largi, integratoare. La nivel individual, au primit notorietate un școlar de clasa I în vârstă de 15 ani, o elevă de liceu îmbrăcată strâmt și sumar, o școală în care elevii nu au pe ce să stea, precum și „tradiționalii” elevi descinzători din mașini considerate de lux. Despre salarii a rămas să se vorbească mai încolo. Despre profesori nu s-a vorbit – despre profesori ca persoane indispensabile în educație, în transmiterea învățăturii de carte, în funcționarea școlii. Pur și simplu, parcă ei nici nu există sau parcă nu sunt considerați a avea vreo influență asupra a ceea ce se întâmplă în școală și cu școala. Profesorii nu sunt numiți (cel puțin deocamdată) ca deținători ai vreunui rol și ai vreunei răspunderi în anunțata nouă ediție a reformei educaționale. Despre această reformă se poate deduce că are un grad mult mai mare de eficiență decât oricare dintre numeroasele precedente, din moment ce are un termen de realizare de numai trei ani. În situații incipiente similare, dintre cele petrecute în anii postdecembriști, s-a spus ba că reforma este o lucrare de durată cu termen imprevizibil de finalizare (dar, în orice caz, nu apropiat), ba că va dura zece ani, ba că va fi gata pentru generațiile viitoare. Enunțarea și asumarea acum ca de la sine a doar trei ani de coagulare s-ar putea să facă reforma Educației comparabilă de către unii observatori cu un produs (vopsea ori adeziv) având o asemenea compoziție, încât nu mai trebuie lăsat (să zicem, 24 de ore) ca să se prindă, să intre, ci acționează pe loc.
 Desigur, aceasta este doar o speculație. Revenind la nominalizarea profesorilor, adică la simpla băgare a lor în seamă, nu în alte contexte decât în cele care țin de domeniul lor, este de observat că ei nu se regăsesc nici în observații de moment, nici în planuri pe termen destul de scurt. Observațiile de moment țin doar de starea și de dotarea clădirilor școlare. Este absolut îndreptățită caracterizarea insalubrității atâtor școli drept rușine națională. La fel, apar ca firești și nece­sare îngrijorările, demersurile, semnalele de alarmă legate de începerea școlii undeva fără manuale, altundeva fără bănci în clase ori cu surse de accidente pentru elevi în incintă. Insesizabile – cel puțin în spațiul public și la nive­lul atitudinii la nivelurile cele mai de sus ale deciziei poli­tice – sunt frământările provocate de „dotarea” școlilor cu profesori nu numai ca să nu existe „ore neacoperite”, ci și pentru asigurarea unor cadre didactice stăpâne pe pro­fe­sie, adecvate condițiilor de populație școlară, de cance­larie, de mediu social în care trebuie să lucreze. Mai departe în timp (dar nu prea departe) drept obiectiv al reformei și, implicit, ca semn al finalizării ei, clar formu­lată apare autorizarea sanitară a spațiilor de învățământ, adică mai ales dotarea (iar dotarea) cu instalații și cu obiecte specifice. Nici în acest orizont „dotarea” umană nu se întrezărește ca obiectiv; în orice caz, nu a fost enunțată până acum. Or, școală de calitate, cu efect pozitiv la nivel individual, social și economic, școală căreia cu un fel de tic îi zicem europeană, se construiește în primul rând prin știință de carte transmisă, receptată, gata să fie valorificată, pe care numai profesorii o transmit. Ca să reușească așa ceva, ei trebuie să fie bine pregătiți profesional și respectați. La fel de bine precum lipsa igienei ele­mentare, și existența unui număr mare de cadre didactice care știu carte în specialitățile lor doar în linii mari, pe sărite, este de natură să constituie motiv de rușine națională. Din nefericire, categoria respectivă este populată parcă din ce în ce mai mult și aju­tată să se dezvolte, cu grade, credite și certificări luate te miri pe unde și cu multă omenie dăunător înțeleasă.
Cât privește respectul cuvenit profesorilor, ca necesitate pentru reușita reformei, este de apreciat o idee demnă de atenție conside­rabilă: propunerea Federației Sindicatelor Libere din Învăță­mânt (FSLI) privind „o inițiativă legislativă pentru a se recunoaște, prin lege, autoritatea publică a personalului didactic atunci când se află la catedră și când își îndeplinește atribuțiile de serviciu”. Concretizarea ar însemna că „în cazul unei infracțiuni îm­po­­triva unui cadru didactic, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către pro­cu­ror, în confor­mitate cu dispozițiile art. 56, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare”.
Într-un context de asemenea al afirmării accesului la condiții europene dedicate îngrijirii și creșterii copiilor, la inaugurarea unei ultramoderne unități medicale într-un foarte mare (în sensul valorii) spital de copii a fost semnalată o realitate dureroasă, care apropie, și pe această cale, dome­niile Educației și Sănătății: lucrul în spații cu dotări și cu tehnici la standarde înalte a ajuns să fie supus cu o frec­vență parcă fatală tensiunii provocate de ingerința violentă, acuza­toare, suspicioasă a părinților, a celor care-i susțin pe beneficiari. Școala și spitalul seamănă, din acest punct de vedere, perfect.
Florin ANTONESCU