foto: dreamstime

Articolul prezintă succint procesul de formare a capacității de autocontrol în ontogeneză de la naștere până în adolescență, din perspectiva neuro­științelor și a psihologiei sociale. Scopul abordării acestei teme este de a explica cum se structurează comportamentul uman în situații solicitante precum stresul examenelor și de a oferi câteva modalități de coping adaptativ.

Autocontrolul este abilitatea de a controla și regla emoțiile, gândurile și comportamentul în funcție de provocările mediului fizic și social, pe de o parte, și de valorile personale, pe de alta. Această capacitate esențială în adaptarea ființei umane la solicitările exterioare se reflectă prin conduite de amânare a gratificării imediate în favoarea unor beneficii pe termen lung și în rezistența la tentațiile și impulsurile de moment pentru a se concentra pe scopuri de perspectivă. Prin urmare, autocontrolul este o formă de reglare prin care omul își asigură mecanisme de coping adecvat situa­țiilor cu care se confruntă, implicând câteva componente esențiale:

• reglarea emoțiilor care se realizează prin recunoașterea și gestionarea trăirilor afective și adecvarea acestora la context;
• reglarea cognițiilor (gândurilor) prin inhibarea gândurilor negative sau autodistructive și stoparea im­­pulsurilor de a acționa pe moment, fără o analiză a consecințelor pe termen lung;
• reglarea comportamentală prin care conduitele sunt controlate și moderate în funcție de normele și valorile personale, astfel încât să fie adaptate la solicitările situațiilor cu care subiectul se confruntă.

De-a lungul timpului, autocontrolul a fost explicat în funcție de anumite caracteristici definitorii. Cele mai multe reprezentări în literatura de specialitate pre­zintă această capacitate ca o abilitate educată în timp de a amâna gratificările imediate și de a inhiba impulsurile de moment în favoarea îndeplinirii unor scopuri de lungă durată. Pe lângă acestea, se disting două perspective care contribuie la înțelegerea mai bună a conceptului. Prima consideră că această capacitate re­zultă din echilibrarea sistemelor „hot“ și „cool“ ­(Metcalfe&Mischel, 1999), unde sistemul „hot“ activează regiuni ale creierului care sunt implicate în procesarea emoțiilor și recompenselor imediate: nucleus accumbens (asociat cu dorințele imediate și impulsurile), amigdala (implicată în procesarea emoțiilor, în special a emoțiilor legate de recompense și frică, și în generarea răspunsurilor emoționale imediate) și cortexul prefrontal ventromedial (implicat în evaluarea valorii emoționale a stimulilor și în luarea deciziilor bazate pe emoții). Acesta este asociat cu emoțiile, do­­rințele și impulsurile imediate, care declanșează răspunsuri comportamentale rapide la experiențele și stimulii emoționali. Pe de altă parte, sistemul „cool“ este asociat cu gândirea rațională, planificarea și luarea deciziilor bazate pe rațiune, fiind proiectat în regiuni ale creierului care sunt implicate în procesarea in­­formațiilor raționale, planificare și controlul comportamental: cortexul prefrontal dorsolateral (implicat în controlul cognitiv și în suprimarea impulsurilor) și cortexul cingulat anterior (activ în monitorizarea erorilor și în detectarea conflictelor cognitive). Sistemul „cool“ este esențial în reglarea și ajustarea comportamentului în funcție de obiectivele pe termen lung. Deși este mai lent, fapt datorat timpului necesar procesării informațiilor, implică evaluarea atentă a informațiilor și a consecințelor pe termen lung. Studiile de neuroimagistică (fMRI) au demonstrat activitate diferită în aceste regiuni ale creierului în funcție de situații care implică autocontrolul și procesarea emoțională versus situații raționale și deliberative. Prin ur­mare, concepția „hot“ și „cool“ evidențiază că autocontrolul este rezultanta in­teracțiunii complexe dintre aceste două sisteme. Există situații în care sistemul „hot“ poate domina făcând dificilă rezistența la impulsurile imediate, în timp ce alteori sistemul „cool“ poate prelua controlul prin elaborarea unor decizii raționale. Un autocontrol eficient presupune abilitatea de a echilibra și integra aceste două sisteme psihice, astfel încât ființa umană să își atingă scopurile de perspectivă și să poată să se adapteze la problemele cu care se confruntă în mediul social.

A doua perspectivă interesantă asupra autocontrolului susține că abilitatea de a regla comportamentul angajează un efort conștient și voluntar care necesită activarea resurselor cognitive și activarea unei forțe mentale pentru a suprima im­­pulsurile în scopul de a acționa în conformitate cu obiectivele pe termen lung (Baumeister et al., 1998). De asemenea, exercitarea autocontrolului poate deveni obositoare și epuizantă pentru că necesită o energie mentală susținută, ceea ce poate determina o scădere atât a resurselor cognitive, cât și a capacității de menținere a autocontrolului. Acest fenomen este denumit „oboseală a voinței“ sau „epuizare a resurselor de autocontrol“. Prin urmare, acesta poate fi privit ca o resursă limitată: efortul de a inhiba im­­pulsurile sau lupta motivelor pe care omul o derulează mental de câte ori analizează opțiunile pentru a decide cum să acționeze pot epuiza voința pentru un timp. Acesta este motivul pentru care, în unele situații, ființa umană se confruntă cu o scădere a capacității de autocontrol și acționează impulsiv sau „emoțional“. Cu toate acestea, sunt momente în care autocontrolul poate deveni automatizat și mai puțin solicitant din punct de vedere cognitiv prin practică repetată și obișnuință. Cu timpul, comportamentele sau reacțiile care inițial necesitau efort și autocontrol pot deveni automatizate și mai puțin solicitante pentru resursele cognitive. Pe de altă parte, resursele cognitive și nivelul de efort implicat în autocontrol pot varia și pot fi afectate de factori precum starea de oboseală, stresul, motivația și contextul specific.

Cele două perspective evidențiază câteva aspecte importante pe care artico­lul le va dezvolta în prezentarea formării autocontrolului în ontogeneză: autocontrolul este rezultanta echilibrului între sistemul psihic „hot“, care implică mecanismele neurofiziologice emoționale, și „cool“, ce angajează procesele cognitive în elaborarea deciziilor, pe de o parte, și, pe de alta, solicită un efort conștient și voluntar pentru inhibarea impulsurilor de moment, care pot epuiza resursele cognitive și volitive de control.

Capacitatea de autocontrol se formează în timp încă din primele zile de viață. Prima formă de relaționare a ființei umane care are un impact major în mo­delarea autocontrolului este atașamentul. Acesta desemnează legătura afectivă dintre un copil și adultul care îl îngrijește, în general mama. Încă din primele minute de viață copilul simte căldura maternă și îi memorează tonul vocii, mirosul pielii, modul în care ea îl atinge și îl dezmiardă. Este cea mai puternică conexiune din copilăria mică întrucât este corelată cu procesul de supraviețuire a bebelușului care va dezvolta primele conduite reglatorii față de mamă prin reacțiile pe care le dezvoltă pentru a primi răspunsul aș­teptat: mângâiere, hrană, igienizare. El memorează reacțiile mamei la conduitele lui pe care le va repeta de câte ori simte nevoia să primească răspunsul asociat acestora. Acest tip de relaționare devine un pattern comportamental în timp definit prin replicarea unei conduite de către copil pentru a primi feedback-ul dorit și poate fi întărit printr-o responsivitate mare a mamei, până în adolescență. Ra­­portând tipul de atașament la disponibilitatea maternă de răspuns, sunt două tipuri de atașament care influențează în mod diferit formarea capacității de autocontrol a copiilor: a) atașamentul sincronic, în care părintele răspunde în mod corespunzător și prompt nevoilor și semnalelor copilului, ceea ce determină dezvoltarea de relații sigure și stabile, și b) atașamentul asincronic, caracterizat prin răspunsuri incoerente sau nepredictibile ale adultului relevant, ducând la relații instabile sau disfuncționale (Cassidy& Shaver, 2016).

Atașamentul sincronic poate avea ur­mătoarele influențe asupra autocontrolului:

⇐ Dezvoltarea optimă a capacităților de autocontrol, întrucât atașamentul sincronic oferă un mediu sigur și stabil în care copilul se simte în siguranță și protejat, ceea ce ajută copilul să învețe să-și regleze emoțiile și comportamentul ­într-un mod predictibil și adaptativ.

⇐ Reglarea emoțională adecvată este favorizată de atașamentul sincronic, care oferă copilului o bază sigură și un suport emoțional, facilitând reglarea afectivă în concordanță cu stresul și provocările cu care se confruntă. Copiii cu un ­atașament sincronic au tendința de a dezvolta o abilitate mai bună de a stăpâni emoțiile negative și de a face față mai eficient situațiilor stresante, ceea ce poate sprijini și facilita exercitarea autocontrolului.

⇐ Încrederea în sine și motivația in­ternă sunt stimulate de atașamentul sincronic prin feedback-ul adecvat pe care îl primesc de la adulții relevanți. Copiii cu un atașament sigur tind să aibă o mai mare încredere în abilitățile lor și să se simtă motivați intrinsec pentru a-și atinge obiectivele. Acest lucru poate influența pozitiv exercitarea autocontrolului, deoarece aceștia vor fi mai predispuși să își controleze impulsurile și să acționeze în concordanță cu obiectivele lor pe termen lung.

În contrast, atașamentul asincronic poate duce la dificultăți în reglarea emoțiilor și poate afecta capacitatea de autocontrol. Pe lângă acest aspect, prin răspunsurile inconsistente și nepredictibile poate contribui la dificultăți în dezvoltarea abilităților de autocontrol, afectând încrederea în sine și procesul de motivare intrinsecă, ceea ce poate face mai di­­ficilă exercitarea autocontrolului.

Pe lângă atașament, modelul parental este un alt factor esențial care contribuie la formarea autocontrolului. Copilul învață prin imitație de la adultul de care este atașat și cu care locuiește permanent. Astfel, dacă observă că mama este impulsivă, va considera că atitudinea mamei este singurul referent și o va re­­produce. În schimb, dacă aceasta este echilibrată și acționează cu calm, atitudinea aceasta are cel puțin două beneficii în evoluția personalității: îl liniștește pe copil în situații dificile, pe de o parte, și îl învață să nu fie emoțional în decizii mai târziu, pe de alta. Tot în perioada de copilărie mică, copilul deprinde primele re­guli de conduită prin relaționarea cu mediul înconjurător: învață să nu atingă obiectele fierbinți deoarece produc du­­rere, învață să se raporteze la diferite aparate electrocasnice pentru a se pro­teja. În general, în primii ani de viață, codul de reguli privește adaptarea activă a celui mic la arhitectura și dispozitivele casei astfel încât să nu fie expus la pericole care i-ar afecta integritatea. Cu toate acestea, este și o perioadă exploratorie esențială pentru dezvoltarea cognitivă a copilului, în care adultul trebuie să fie omniprezent și vigilent pentru a-i asigura siguranța.

Un al doilea cod de reguli este învățat la grădiniță, când copilul relaționează cu covârstnici la îndeplinirea sarcinilor de lucru. Este un moment perceput dificil din punct de vedere emoțional de către copil, deoarece corespunde procesului de „înțărcare afectivă“ a lui, prin trecerea treptată a copilului de la o dependență emoțională puternică de figura de atașament asociată nișei parentale la stabilirea unei noi conexiuni cu educatoarea. Acesta este un prim pas către dezvoltarea propriei independențe emoționale și ca­pacități de a se regla și de a-și gestiona emoțiile. Piaget (1936) denumea această etapă heteronomie morală și o caracteriza ca fiind perioada în care copilul învață să se supună regulilor prin mecanisme extrinseci de impunere. Întrucât momentul corespunde gândirii concret-intui­tive, acesta nu este capabil încă să extragă esențialul din reguli, să identifice consecințele și să le abstractizeze, de aceea acționează după cum i se spune pentru că percepe autoritatea externă ca fiind supremă, iar transgresarea regulilor morale duce la pedepse imediate și invariabile. Aceste repere normative și morale fixiste vor fi depășite la vârsta adolescenței, când gândirea devine abstractă și permite înțelegerea consecințelor și facilitează formarea propriilor principii și valori morale care vor deveni referent în luarea deciziilor (Piaget, 1997).

O a treia etapă importantă în formarea autocontrolului este adolescența. Denumită de Stanley Hall (1904) „storm and stress“ (furtună și stres), această etapă este marcată de schimbări fizice, hormonale și emoționale semnificative, și reprezintă un timp în care tinerii trec prin conflicte interioare intense și experimentează stres și perturbări emoționale. Totodată, această etapă este caracterizată de tulburări de comportament, conflicte cu autoritatea, instabilitate emoțională și tendințe rebelice. De aceea este esențial ca un bun autocontrol să aibă bazele puse încă din copilărie pentru ca trecerea prin adolescență spre adultețe să fie mai puțin abruptă prin comprtamente de risc care pot pune securitatea individuală în pericol. Cercetările din domeniul neuroștiințelor au identificat câțiva factori care stau la baza capacității scăzute de autocontrol a adolescenților:

1. Dezvoltarea creierului. Creierul adolescenților se află într-un proces continuu de reorganizare și dezvoltare. În această perioadă, regiunile creierului responsabile de procesele cognitive su­­perioare, cum ar fi controlul impulsurilor și planificarea strategică, care sunt proiectate în cortexul prefrontal, sunt încă în curs de dezvoltare. Această imaturitate structurală și funcțională a cortexului prefrontal poate afecta capacitatea de autocontrol și luare a deciziilor (Casey et al., 2008).

2. Sensibilitatea la recompense și impulsivitatea crescută. În adolescență, sistemul de recompensă al creierului este foarte activ, iar structurile neuronale co­­respunzătoare sunt complet maturizate. Astfel se explică de ce adolescentul poate fi mai sensibil la recompense imediate și mai puțin capabil să amâne satisfacția pentru recompense pe termen lung. Această sensibilitate crescută la recompense poate duce la comportamente mai impulsive și dificultăți în controlul im­­pulsurilor (Steinberg, 2008).

3. Schimbări hormonale. În adolescență, nivelurile hormonilor se schimbă semnificativ, inclusiv creșterea nivelului de hormoni sexuali, cum ar fi estrogenul și testosteronul. Acești hormoni pot in­­fluența modul în care creierul proce­sează recompensele și emoțiile, ceea ce poate afecta capacitatea de autocontrol (Forbes&Dahl, 2009).

4. Influențe sociale și contextuale. Adolescența este o perioadă în care influențele sociale și contextuale devin mai importante. Presiunea de la colegi, expunerea la comportamente riscante și alte influențe externe pot influența deciziile și comportamentul adolescenților, pu­­tând reduce capacitatea de autocontrol.

5. Dezvoltarea identității și a autonomiei. Adolescența este o perioadă în care tinerii explorează și își construiesc propria identitate și autonomie. Această căutare a identității poate influența autocontrolul, deoarece adolescenții încearcă să se definească pe ei înșiși și să își exprime independența prin comportamentele lor sau să se impună în cadrul grupului de covârstnici prin conduite augumentate (Kroger, 2007).

Cu toate că adolescența este o etapă dificilă, majoritatea examenelor relevante pentru viitor sunt susținute în această perioadă. De aceea, stresul devine unul dintre factorii care pun presiune pe adolescentul care este deja afectat de stările generate de schimbările fiziologice specifice vârstei. În aceste momente, el are nevoie de suportul adulților relevanți din viața sa: părinți, profesori, tutori, antrenori, în a deprinde metode și tehnici de coping adaptativ. Câteva sugestii sunt prezentate mai jos:

I. Modalități de gestionare a materiei de examen și de organizare a învățării

⇐ Sugestii de modalități de planifi­care și organizare prin care adolescenții să-și facă un program de studiu bine structurat, care să includă timp dedicat învățării, odihnei și recreerii. Planificarea ajută la gestionarea timpului și la evitarea amânărilor.

⇐ Sugestii pentru împărțirea materiei în subcapitole mai mici pentru care să-și stabilească obiective realiste pe care să le îndeplinească la fiecare sesiune de învățare. Astfel, pot evita supraaglomerarea și pot avea o motivație constantă în procesul de învățare.

⇐ Sugestii pentru motivare și recompense pentru atingerea obiectivelor de învățare. Acestea pot reprezenta pauze scurte în care să facă ceva plăcut sau o activitate preferată după o perioadă de învățare eficientă.

⇐ Sugestii pentru o învățare strate­gică prin organizarea temelor de studiu prin sublinierea informațiilor-cheie, realizarea de rezumate sau elaborarea de scheme conceptuale. Aceste metode pot îmbunătăți înțelegerea și memorarea materiei.

⇐ Sugestii de mnemotehnici care să-i ajute să memoreze mai ușor și eficient: lanțuri asociative, metoda localizărilor, a camerei romane (Faur, 2002).

II. Modalități de gestionare a inteligenței emoționale

⇐ Învățarea strategiilor de gestionare a stresului: tehnici de relaxare progresivă și de respirație profundă pentru a-și calma anxietatea în timpul perioadelor de învățare intensă sau înaintea examenelor.

⇐ Susținere emoțională și comunicare deschisă pe care adulții relevanți o pot oferi prin încurajări, comunicare deschisă și o mare disponibilitate de a-i asculta oricând și oricât.

⇐ Gestionarea cogniției negative ­despre examen încurajarea gândirii pozitive.

⇐ Mindfulness care îi ajută pe adolescenți să conștientizeze prezentul și să accepte fără judecată gândurile, sentimentele și senzațiile lor ca parte firească a vieții. Acest lucru poate ajuta la reducerea stresului și la creșterea capacității de a răspunde în mod adaptativ la situații dificile.

⇐ Scrierea jurnalului emoțional în care să își exprime și să își exploreze emoțiile. Aceasta poate ajuta la conștientizarea emoțiilor, identificarea tiparelor și la dezvoltarea unei perspective mai clare.

⇐ Exprimarea creativă prin implicarea în activități precum desenul, pictura, scrierea sau dansul, poate fi o modalitate eficientă de exprimare și eliberare a emoțiilor într-un mod constructiv și expri­mare de sine.

⇐ Activitatea fizică și sportul pot fi o modalitate excelentă de a elibera tensiunea emoțională prin eliminarea cortizolului, pe de o parte, și o modalitate de a stimula eliberarea de endorfine ce contribuie la îmbunătățirea stării de spirit generale, pe de alta.

Acestea sunt câteva sugestii care pot fi utile pentru adolescenții aflați în pragul examenelor, însă ceea ce este esențial de reținut este nevoia ca adulții importanți să le fie alături afectiv pentru a-i susține necondiționat în aceste momente. Simpla lor prezență face diferența între în­crederea în sine și un bun autocontrol și lipsa de apreciere și slaba gestionare a impulsivității, în cazul absenței suportului parental.

Tema autocontrolului rămâne un su­biect deschis pentru cercetarea științi­fică, întrucât este abilitatea care face posibilă viața în comunitate prin respectarea normelor și contribuie la o evoluție optimă a personalității umane în acord cu mediul social. Dincolo de rolul pe care familia și școala îl au în construirea acestei capacități, fiecare ființă umană este datoare vieții să încerce să își modeleze atitudinea în fiecare moment pentru a deveni parte din armonia universului uman.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului