Domnule profesor, e fierbere mare în această perioadă la nivelul mișcării sindicale din țara noastră, negocierile salariale cu Guvernul au eșuat. Legea salarizării unitare se lasă așteptată, promisiunile s-au spulberat. Cum comentați rezistența Guver­nului Cioloș la propunerile sindicatelor, în condițiile în care anul trecut Parlamentul și-a votat dublarea salariilor, pensii nerușinate de lux, iar partidele politice au avut obrăznicia să ceară, la un moment dat, pensii de lux și pentru aleșii locali?
Întrebarea dumneavoastră vizează și perioada anului trecut, de aceea voi începe să răspund făcând referire la aceasta. Pot afirma că am parcurs o perioadă marcată de confruntări și schimbări în viața politică, cu promisiuni onorate, dar și neonorate față de sistemul de învățământ.
Sindicatul ca organizație și activitatea sa reprezintă singura formă legitimă de apărare a drepturilor personalului din învățământ și promovare a intereselor membrilor săi.
Eforturile noastre legate de creșterile salariale și recuperarea sumelor din hotărârile judecătorești, prevăzute în „acordul” încheiat cu Guvernul, precum și în Ordonanța nr. 83 din decembrie 2014, au dat roade și putem afirma că am reușit cea mai mare creștere salarială, atât pentru personalul didactic (26,7%), cât și pentru personalul nedidactic (27,9%), din 1990 până în prezent, fără nici măcar o zi de protest, ci numai la masa dialogului.
Tot în această perioadă, am fost foarte aproape de a avea o lege a salari­zării în care aveam o poziție mulțumitoare, în care ni se aprobase dimi­nuarea numărului de tranșe de vechime astfel încât ultima să fie la peste 25 de ani.
Am spus că am fost foarte aproape pentru că au intervenit schimbările politice și ceea ce era corect și bun și sustenabil s-a transformat în incorect și nesustenabil.
De peste 26 de ani societatea și noi, cei din sistemul de învățământ, trăim calvarul unei dictaturi a clasei politice, profund apărată de fiecare guvernare, indiferent de coloratură.
Afirm lucrul acesta cu tărie pentru că în perioada Guvernului Ponta (cu care, de altfel, am avut un dialog bun), prin Legea nr. 174/2015, de la 1 iulie s-au majorat cu 70% salariile personalului din cadrul Administrației Prezi­dențiale și ale aparatului de lucru al Guvernului, iar prin OG nr. 14/2015 s-au triplat de la 1 august indemnizațiile persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
De asemenea, mult-„îndrăgiții” noștri parlamentari și-au votat noi privilegii: „pensii de lux” (pentru un mandat de patru ani vor primi o pensie de 1500 de lei – exact cât o pensie a unui profesor cu 40 de ani vechime; pentru două mandate, o pensie de 3000 de lei; pentru trei mandate, o pensie de 4500 de lei).
Membrii Colegiului Național al Liderilor, întruniți într-o amplă dezbatere, consideră că noua lege de salarizare unitară trebuie să elimine actualele inechități și dezechilibre și, în același timp, plecând de la principii corecte, să țină cont de importanța și rolul în societate, sistemul de învăță­mânt și funcțiile didactice trebuie poziționate în grila de salarizare astfel încât să fie atrași tinerii performanți către cariera didactică.
N-aș vrea să cad în greșeala de a polemiza cu alte categorii socio-profesionale (pe care le respect), dar nu pot să mă abțin să nu vă prezint un caz cât se poate de real: acum câteva săptămâni m-am întâlnit cu un fost elev care a lucrat în poliție și care mi-a relatat că a ieșit la pensie la vârsta de 54 de ani cu o pensie de 4200 de lei (eu mai am doi ani până la pensie, am o vechime de 41 de ani în învățământ și am un salariu de 2400 de lei brut – oare ce pensie voi avea?)
Este echitabil, domnule președinte Iohannis și domnule premier Cioloș?
Relevant este și faptul că, în prezent, salariul mediu în învățământ este cu aproximativ 45% mai mic decât salariul mediu din administrație și ordine publică și reprezintă doar 25% din salariul magistraților, situație absolut anacronică, în condițiile în care aproximativ 80% din salariații din învăță­mânt au studii superioare.
Mărturisesc că nu am toate datele financiare la îndemână, dar sunt un observator atent al tuturor evenimentelor care mă privesc și nu-mi pot explica unele lucruri:
Cum este posibil ca Guvernul care a plecat să susțină că sunt resurse financiare, cum este posibil ca organismele UE să declare că suntem pe creștere economică la sfârșitul anului 2015 și să prognozeze pentru anul 2016 din nou o creștere apreciabilă, iar Guvernul actual să afirme că Legea salarizării lăsată de Guvernul Ponta nu e sustenabilă. Oare această lege pentru învățământ și alte categorii bugetare adâncește deficitul bugetar, dar măririle potentaților vremii nu creează aceeași problemă?
De ce credeți, domnule președinte, că profesorii continuă să aibă cele mai mici salarii din sistemul bugetar? Pe cine sperie un popor educat?
Se vorbește mai direct, mai indirect că sistemul de învățare este nepro­ductiv! Dacă stăm strâmb și judecăm drept, ajungem la următoarea con­cluzie: tot ce mișcă în țara aceasta, forța de muncă din toate sectoarele bugetare sau particulare, cu studii mai înalte sau mai joase, de la măturător până la președintele țării, a trecut prin școală.
Toți aceștia sunt produsele noastre și atunci suntem productivi? Ați uitat, domnilor guvernanți și domnule președinte, cine v-a pus tocul în mână, cine v-a învățat să silabisiți sau să socotiți!
Dar nu este nimic, uitarea este firească și noi vrem să vă reamintim, să vă trezim la realitate, pentru că nu vrem să avem cele mai mari salarii, dar nici să fim bătaia de joc a nației.
Din păcate, sistemul de învățământ a fost neglijat în mod constant în ultimii 26 de ani, fiind subfinanțat, iar consecințele se văd, se constată.
Deși există prevederi exprese în Legea Educației Naționale nr. 1/2011 privind alocarea unui procent de 6% din PIB pentru finanțarea educației naționale, aplicarea acestora a fost an de an amânată, astfel încât prin Legea bugetului de stat pe 2016 a fost alocat un procent de 3,6% din PIB, în condițiile în care media UE a procentului din PIB alocat acestui domeniu este de 5,25%.
Un factor care influențează sumele ce trebuie alocate învățământului este costul per preșcolar/elev. Potrivit Legii nr. 1/2011, Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar este organismul competent să determine costul standard, totuși, nici până acum acesta nu funcționează. Astfel, costul standard „s-a făcut” prin repartizarea de către Ministerul Finan­țelor Publice spre Ministerul Educației a unor sume care s-au împărțit la numărul total de elevi.
Din aceste motive, la stabilirea acestui cost standard nu s-a avut niciodată în vedere faptul că există numeroase unități de învățământ la nivelul cărora sunt încadrate multe cadre didactice cu gradul I, cu mulți ani de vechime în învățământ și chiar cu gradații de merit.
De aceste realități nu se ține cont la fundamentarea costului standard per elev, ceea ce a creat, an de an, dificultăți în plata salariilor personalului didactic. De aceea este imperios necesar să existe coeficienți suplimentari de diferențiere în funcție de structura personalului.
Pe cine sperie un popor educat? Categoria celor care se sperie este cea a candidaților la alegeri, care nu mai pot manipula, manevra sau păcăli prin promisiuni mincinoase marea masă a populației educate.
O problemă care ne frământă și care poate genera posibile avantaje unor partide politice este politizarea funcțiilor de conducere.
Depolitizarea acestor funcții se poate realiza pentru început prin modifi­carea art. 258, alin. (1) din Legea nr. 1/2011, astfel încât primarul sau reprezentantul autorităților publice locale să participe în comisiile de concurs pentru ocuparea funcțiilor de director, respectiv director adjunct al unită­ților de învățământ preuniversitar, cu statut de observator, și nu cu statut de membru al comisiei de concurs, el neavând competențele necesare, corespunzătoare.
Imaginea cadrului didactic din țara noastră, după 25 de ani de nesimțire politică dusă la extrem, este una tristă. Statutul lui a fost demolat sistematic. Va reuși Legea privind acordarea statutului de autoritate publică pentru cadrele didactice să repare ceva din răul făcut în două decenii și jumătate de dispreț?
De curând, FSLI a lansat Proiectul de Lege privind învestirea perso­nalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și de control cu exercițiul autorității publice pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Realitatea ultimilor ani a demonstrat scăderea tot mai accentuată a respectului acordat corpului profesoral de către elevi și părinți sau reprezen­tanții legali ai acestora. Nu au fost puține situațiile în care personalul didactic a fost supus unor agresiuni fizice și/sau verbale din partea elevilor, dar și a părinților sau reprezentanților legali ai acestora.
Conform unui studiu efectuat anii trecuți pentru Ministerul Educației, peste 70 de mii de profesori români au fost cel puțin o dată jigniți, amenințați sau chiar loviți de către elevi sau părinți. Studiul a fost făcut în 1200 de școli, cu un număr total de 586.000 de elevi. Dintre aceștia, 2400 au recu­noscut că și-au insultat sau înjurat profesorii, iar aproape 200 au mărturisit, unii dintre ei cu mândrie, că au bătut cel puțin o dată un cadru didactic. Internetul e plin de articole și chiar filme în care sunt prezentate asemenea incidente: elevi care își umilesc în fața clasei profesorii, alții care îi înjură de mama focului sau îi iau de-a dreptul la pumni. Până în 1989, adică în plin regim totalitar, un asemenea incident era de neconceput, iar atunci când, totuși, așa ceva se întâmpla într-un oarecare colț al țării, urmările erau drastice pentru elevul în cauză. Până și în anii negri ai dictaturii, dascălul era respectat, iar demnitatea lui era apărată.
În sistemul național de învățământ se constată o lipsă de protecție juridică a cadrelor didactice față de hărțuirea și agresiunile venite din partea elevilor, părinților sau reprezentanții legali ai acestora; obiceiul de a vedea școala ca o instituție în care predomină drepturile unor elevi față de profesorii lor sau față de restul elevilor, din cauza concepției greșite că școlile sunt centre de asistență; în multe cazuri, profesorii nu sunt protejați în cazul luării unei decizii pedagogice față de un elev sau al aplicării unei sancțiuni disciplinare; nu se poate asigura prevalența dreptului la educație al majorității elevilor în raport cu cei care au un comportament perturbator etc.
Este obligatorie sensibilizarea societății în ansamblul său cu privire la necesitatea de a transforma sistemul de învățământ, prin consolidarea auto­ri­tății cadrului didactic, pentru a se evita eșecul școlar, abandonul școlar, cât și pentru îmbunătățirea calității educației, astfel încât școala să asigure formarea unor tineri calificați, în raport cu cerințele în continuă schimbare de pe piața forței de muncă.
În același timp, procesul de predare și învățare de calitate se poate desfășura doar într-un mediu de respect reciproc între corpul profesoral și beneficiarii primari, secundari și terțiari ai educației.
Ca urmare a tuturor celor menționate, considerăm, de asemenea, că autoritățile publice din România trebuie să se asigure că profesorii vor primi tratamentul, considerația și respectul conform cu importanța socială a sar­cinii încredințate de societate, trebuie să acorde o atenție prioritară pentru a îmbunătăți condițiile în care corpul profesoral își realizează munca și vor încuraja acordarea unei considerații crescute și a recunoașterii sociale a profesiei didactice.
Această lege contribuie la recunoașterea socială, a autorității, precum și a standardelor profesionale ale corpului profesoral, promovând formarea și evaluarea sa, și recunoaște autoritatea publică a directorilor, membrilor de conducere și profesorilor din școlile publice și private, aceștia bucurându-se de toate principiile prezumției de veridicitate în declarațiile lor scrise cu privire la evenimentele cu semnificație disciplinară și de protecția acordată de lege.
Această lege recunoaște ca autoritate instituțională figura profesorului și o convertește în sprijinul primordial pentru un proces de predare-învățare de calitate, având în vedere faptul că învățarea poate fi dobândită doar într-un climat de muncă respectuos față de cadrele didactice și față de restul elevilor, într-un mediu de conviețuire pozitivă.
Educația devine întotdeauna importantă în ani electorali, și cum 2016 este un asemenea an, credeți că, în cele din urmă, sindicatele din învățământ vor primi creșterea salarială cerută pentru cei pe care îi reprezintă? Și dacă nu, până unde sunteți dispuși să mergeți? Până la proteste?
În ultima perioadă, în discursurile „tehnocraților” au revenit din ce în ce mai des expresii care ne dau fiori: criză, austeritate, nesustenabilitate, stabilitate macroeconomică și financiară, deficit bugetar etc. Toate acestea, coroborate cu problemele din învățământ – salarizare, birocratizare, politi­zare, hotărâri judecătorești, comisii, concursuri etc., unele mai importante decât altele –, ne-au indus o stare de alertă.
Cu certitudine, având în vedere că suntem cea mai numeroasă categorie socio-profesională și că suntem formatori de opinie, în perioadele electorale devenim foarte importanți și atractivi pentru candidații la alegeri, mulți dintre aceștia neavând prin profesia de bază nicio legătură cu educația.
Suntem convinși că vor începe cu promisiuni care mai de care mai tentante, dar în aceeași măsură și cu scuze că în alte perioade ei nu au putut să facă ceva pentru noi din cauza adversarilor politici.
Speranțele în acești „vânzători de gogoși” nu sunt prea mari și de aceea Colegiul Național al Liderilor, întrunit în ședința din 24.02.2016, a hotărât inițierea unei întâlniri cu prim-ministrul Cioloș, pentru a găsi modalități eficiente de soluționare a problemelor mai sus menționate și pentru a dezamorsa actuala stare de nemulțumire care există în rândul salariaților din învățământ.
S-a atras atenția la modul cel mai serios că refuzul de a dialoga conduce la declanșarea acțiunilor de protest începând cu pichetarea Prefecturilor, a Ministerului Educației, a Guvernului, a Președinției, continuând, dacă va fi cazul, cu un miting în Piața Victoriei, ulterior, în funcție de rezultate, membrii noștri de sindicat vor analiza și hotărî.
Revenind pe finalul interviului la sindicatul din județul Călărași, care sunt îngrijorările și speranțele dvs., în calitate de lider?
Cadrele didactice din județul Călărași, ca de altfel și cadrele din alte județe, marginalizate, discriminate, discreditate și umilite, au fost nevoite
să-și caute și să găsească modalități de completare a veniturilor prin noi job-uri: vânzător de legume sau miere de albine în piață, taximetrie, zugrav etc.
Deci noi ne putem umili, pe când alte categorii de bugetari primesc sporuri salariale sau au legi speciale prin care sunt feriți de astfel de situații. Pe drept, colegii mei sunt revoltați și hotărâți să pună capăt acestei stări prin acțiuni specifice. Să mai cred oare în proiectul președintelui „România Educată”, care se întinde pe o durată de aproximativ patru ani?
Lungește-mi, Doamne, zilele! Îngrijorările mele sunt legate de lipsa de viziune a politicii din domeniul învățământului, de incapacitatea guvernanților, mai mult sau mai puțin „tehnocrați”, de a continua o politică salarială care începuse bine. Speranțele sunt legate de deblocarea dialogului social și de unitatea membrilor de sindicat.
Mă rog la Dumnezeu să dea Președintelui, prof. Iohannis, precum și guvernanților și parlamentarilor, mintea cea de pe urmă.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU