Cine atacă şcoala? Unii care vor să se instaleze în locul ei. Nu e un asalt cu focuri şi explozii, ci o lucrare perfidă şi tenace. O practică oameni care fac asta conştient şi oameni care contribuie fără vină. A pornit fără declaraţie şi fără un anume moment declanşator şi se întinde. Şcoala este atacată fiind găsită ca dăunătoare: nu formează indivizi de care societatea are nevoie ca să se dezvolte (dimpotrivă, ies unii aşa cum îi vedem în jur), transmite idei şi informaţii anacronice, distruge motivaţia şi creativitatea, provoacă nefericire şi mai ales nu acceptă să se dea la o parte. Vremea când aceste păcate (şi altele) ale şcolii erau arătate cu degetul (unele, denunţate de-a dreptul) cu scopul de a fi înlăturate şi de a rezulta o şcoală bună se constată că a trecut. Şcoala este declarată de la o vreme şi din ce în ce mai zgomotos drept inutilă. În consecinţă, trebuie rasă, locul pe care (încă) îl ocupă trebuie curăţat şi netezit, iar apoi, populat cu altceva decât şcoală. Mecanismul funcţionează ca în imobiliare: contează terenul şi poziţia, în sensul certitudinii ca suport pe moment şi ca sursă de durată. Populaţia de părinţi şi de copii (care se înnoieşte, chiar dacă demografia e în suferinţă), precum şi de maturi care trebuie să (mai) înveţe carte formează baza, seamănă cu terenul. Poziţia lor e ideală: sunt peste tot, în proximitate, pot fi recrutaţi de oriunde şi oricând, aşa cum nevoia de dovezi ale studiilor îi face să vină şi singuri. Timpul lor nu trebuie aşteptat şi nu trece. Formulele mereu repetate cu investiţia cea mai sigură care este în educaţie şi cu long life learning au acoperire solidă.
În locul şcolii este împins ceva conceput ca formă şi aplicat ca realizare în mod justiţiar, în chip de eliberare, de aşezare pe calea corectă şi de beneficiu perfect sincronizat cu aspiraţia spre el. Este ceva care se desfăşoară oriunde în altă parte, numai nu în şcoala ştiută dintotdeauna, ceva pus în operă de oricine altcineva decât de profesori. Are, conform promotorilor, mai multe trăsături, dominantă şi persistentă fiind opoziţia faţă de oferta şcolii, găsită prin definiţie (o definiţie atribuită) ca nesatisfăcătoare; spre deosebire de şcoală, ce vine în loc are caracteristice posibilitatea de a învăţa fiecare participant despre ce anume îi place (cuvântul-cheie fiind „despre” şi excluse fiind materiile ca atare), lipsa rigorilor legate de program, înlocuirea formării cu cultivarea pasiunii, excluderea termenelor, imposibilitatea eşecului etc. Impunerea acestui înlocuitor este făcută pe calea mimării unei indignări, prin insinuarea unei supărări, a unui semnal de alarmă, totul cu aspectul prevestirii unor consecinţe negative decurse din lipsa reglementării care să legifereze înlăturarea şcolii. Metoda este susţinută mediatic. La fel s-a întâmplat, de exemplu, într-un alt context, pentru promovarea unei forme de activitate puse cu totul împotriva educaţiei şi creşterii normale: a unui „sport de contact”, adus în atenţia opiniei publice aparent critic, printr-o luare de atitudine căutată să arate ca intransigentă şi acuzatoare faţă de punerea unor minore să se lupte între ele, pe bani, cu girul unor adulţi cu rol asumat de educatori. Demersul era de fapt promoţional, iar concluzia prezen­tării publice era că aşa ceva nu s-ar mai întâmpla dacă respectiva activitate ar fi reglementată, cu alte cuvinte, dacă ar fi recunoscută prin lege.
Darea la o parte a şcolii şi instalarea în loc a unor forme pretins educativ-formative (susţinute de oameni fără calificare în domeniul învăţământului) nu a început ieri, ci vine din urmă, impusă cu ajutorul unei întregi filozofii astfel dirijate, încât să propage convingerea că aşa se face, că asta este ceea ce trebuie şi nu are cum să fie şi să se lucreze altfel. Nevoia de cursuri, specializări (inclusiv internaţionale), calificări, reconversii, atestări, certificări, specializări, formare continuă şi altele a primit răspunsul prompt al unora care la început au fost iuţi, imediat au devenit atenţi la necesităţi şi, aproape în acelaşi timp, s-au dovedit profitori. Cel mai bine poziţionaţi dintre ei, susţinuţi corespunzător, împing acum şcoala de la locul ei.
Timorată, simţindu-se vizată şi vinovată că mersese în ultimii ani premergători lui 1990 nu altfel decât în pas cu societatea, adică prost, şcoala s-a făcut mică-mică şi a aderat la vorbe mari. Normal ar fi fost ca şcoala să preia (sau şcolii să i se încredinţeze) tot ceea ce ţine de nevoia formării, recalificării, instruirii etc. Ceea ce s-a răspândit prin diverse organizaţii, centre, case, agenţii s-ar fi putut desfăşura foarte bine în şcoală, la nivelurile potrivite ale acesteia cu cerinţa de formare, nivelul de certificare, pregătirea anterioară a beneficiarilor etc. Într-o şcoală gimnazială se puteau găsi condiţiile pentru iniţierea elementară în limba străină cerută de nevoile uzuale ale unor salariaţi dintr-o companie, un liceu industrial putea asigura un curs de recalificare pentru câţiva şomeri dintr-o localitate sau le putea asigura un atestat locuitorilor cu perspectiva angajării la vreo firmă din preajmă (eventual pentru prestarea unor servicii), universităţile puteau oferi cursuri şi certificări de nivel înalt. Profesorii pentru asta sunt făcuţi: ca să asigure învăţătură de carte şi de meserie, inclusiv la cerere pe diverse durate, inclusiv pentru adulţi; adică sunt formaţi ca să formeze, fără să mai aibă nevoie să-i formeze cineva în mod special, pe o spirală obsesivă a repetării unui termen acoperitor; cu atât mai puţin cineva din afara şcolii, a profesiei.
Florin ANTONESCU