România nu are o rețea de autostrăzi cât de cât acătării. Nici trenuri de mare viteză. Nu are!
Dar sistem național de educație are. Reorganizat, de mai multe ori, în baza unor legi neaplicate niciodată până la capăt. Ciuntit și persecutat continuu. Există!
Cum se ocupă guvernele de sistem, cum tratează o problemă declarată prioritate națională e altă poveste. Nimeni nu contestă faptul că subfinanțarea a fost o constantă a ultimelor decenii. „Nu-s parale!” În consecință, nu are sens să redeschidem unul dintre puținele subiecte în jurul cărora există consens național.
Sunt și alte, suficiente, probleme legate de educație care merită atenție.
Calitatea educației, de care se plânge toată lumea, poate fi îmbunătățită printr-o finanțare adecvată – evident –, dar și prin soluții la probleme tehnice. În cel de-al doilea caz, nu vorbim de bani. Vorbim de expertiză, de management și de înțelegerea în profunzime a mecanismelor care compun sistemul. Absența unor profesioniști adevărați, în posturi de decizie, a produs și produce încă daune, la fel de importante ca subfinanțarea.
Democrația pe care o tot adaptăm, în loc să o învățăm, a transformat criteriile de selecție. Competența și experiența au fost abandonate de prea multe ori. Implicarea, directă sau indirectă, în activitatea de partid a devenit element-cheie în selecția cetățenilor desemnați pentru funcții cât de cât importante.
Dar, ca în orice caz, generalizările sunt periculoase. Trebuie să recunoaștem că există și oameni care se pricep. Mult mai puțini decât ar fi necesar. Unii, pasionați de munca lor. Alții, izolați, departe de cei a căror soartă o decid. Experiența lor, dobândită în câțiva ani la catedră sau din discuții cu o rudă profesor, le dă dreptul să emită judecăți absolute. Unde mai pui că sunt mai mereu puși pe inovații, pe care marea masă a dăscălimii – refractară la progres – nu le poate pricepe.
Întorși din când în când acasă de peste mări și țări, aduc șabloane și concepte abandonate de mult chiar acolo de unde au fost preluate.
Se declară revoltați de ritmul lent al reformei și se miră că la limba și literatura română se mai poate studia „Puiul”, de Ion Alexandru Brătescu-Voinești. Tot „Puiul”? Întrebarea este, evident, retorică. Răspunsul este simplu, la îndemână, dar puțini îndrăznesc să îl formuleze. Și ce dacă? Dar la dramaturgie engleză elevii din UK studiază tot operele lui Shakespeare? Dar, la lecțiile de istorie, la Austerlitz tot Napoleon a învins?
Fac și o paralelă cu alte domenii de activitate, din nou defavorabilă educației. În birouri au apărut computere, copiatoare, telefoane inteligente, mijloace de comunicare extrem de eficiente. În școală tehnica a pătruns mai lent și mai există încă profesori?!
Rezultă nevoia presantă de reformă rapidă și radicală, iar reformatorii sunt la îndemână.
Educația trebuie standardizată. Parametri clari, indicatori de performanță și descriptori. Verificări, evaluări și documente. Iureșul birocrației crește, crește. Exagerările, făcute în numele unei educații centrate pe elev, sunt dublate de un sistem de evaluare în care hârtia deține supremația.
Cadrele didactice stresate de arhivarea unor dovezi ale activităților desfășurate au din ce în ce mai puțin timp pentru ceea ce trebuie să facă la clasă. Portofoliul profesorului, portofoliul elevului, portofoliul responsabilului comisiei metodice, portofoliul șefului cercului pedagogic, portofoliul profesorului diriginte etc. Volume întregi cu poze, diplome și procese verbale ocupă rafturi întregi și distrug cu consecvență pădurile patriei.
Reformatorii feroce, ultraprogresiștii nu acceptă înregistrări electronice. Totul trebuie musai tipărit și păstrat în mai multe locuri, în mai multe exemplare!
Se încearcă transformarea unei activități care implică, inevitabil, o doză importantă de talent (subiectivism) într-o schemă standardizată 100%.
E ca și cum ai stabili că o operă de artă, o pictură de exemplu, este valoroasă doar dacă respectă anumite standarde. Iei șablonul, îl aplici și afli cât de reușită este lucrarea. Care talent, care inspirație?
Exemplul este forțat, evident. Ilustrează totuși probleme ce derivă din tentativele din ce în ce mai concertate de superstandardizare a activităților educative. Aproape nimic nou. Ca de fiecare dată, abordările unilaterale au șanse minime de succes. Dar cui îi pasă?
Nimeni nu pledează pentru absența totală a standardelor. Se așteaptă doar momentul în care normalitatea s-ar putea instala. Adică atunci când cineva va fi dispus să țină cont și de părerea celor cărora le pasă cu adevărat de sistemul național de educație.Ioan ARDELEANU