Aspirația spre performanță recunoscută, spre poziții înalte în ierarhii, spre certificare din partea unor instanțe autoritare este firească. Școala prin excelență o cultivă, ea fiind lumea premii­lor, venite după evaluări, notări, clasificări. Că nota nu contează e vorbă-n vânt. O repetă cu aparența (sau cu convingerea?) că o și cred cei care vor să-și acopere astfel neputința de a lua note mari, precum și cei nepricepuți să-i învețe pe alții carte încât să ia note mari. Nota, indiferent de forma ei convențională, contează și este foarte bine să fie așa. Rău e când singura notă considerată ca valabilă este cea (mai) mare, iar acordarea ei devine scop în sine, chiar mai mult decât obținerea; adică nota (cea mai) mare se dă repede, uneori cu un fel de precipitare, ca să nu se vadă că are acoperire străvezie.
 Performanța, poziționarea, certificarea – toate, la nivel înalt – vizează din ce în ce mai mult orizontul internațional. Globalizarea face și această aspirație firească. Internaționalizarea ofertei educaționale își revendică aici poziție semnificativă. Mai ales universităților li se cere inter­naționa­lizare. Este un obiectiv foarte necesar, aplicat și consistent atât în sine, cât și în comparație cu țelul, vehiculat insistent la o vreme, al accederii în Top 500. Este, forțând o comparație cu o împrejurare de actualitate, ceva asemănător cu saltul de la urmărirea cu sufletul la gură a poziționării în clasamentul WTA la aspirația către câștigarea unui turneu de Grand Slam. Însă vorba e dacă inter­­­na­țio­na­lizarea trebuie să însemne o cerință adresată chiar tuturor universităților noastre. Au toate capacitatea să concureze astfel? Ori anvergura științifică, profesională a cadrelor didactice care le sunt salariați nu iese nici măcar din limitele localității în care funcționează, darămite să se întindă peste hotarele țării?! Experiența rezultatelor în concretizarea unor deziderate puse de asemenea în fața școlii de la noi – cum ar fi europenizarea, cultivarea creativității în detrimentul avalanșei de informații, corelarea formării cu cerințele practice ale mediului economic, dezvoltarea de proiecte în parteneriat cu instituții din alte țări – îndeamnă spre teama ca nu cumva să asistăm la declanșarea unui festival Cântarea României internaționalizat. Altfel zis, convenindu-se că este profitabil (mai ales pentru „dosar”), că dă bine ca instituția de învățământ să deruleze proiecte internaționale, să nu cumva să se ajungă la o parodiere, la o bagatelizare a unui tip de demersuri incontestabil necesare în plan științific. De altfel, ar fi de observat că un veritabil freamăt al interna­ționalizării caracterizează de ceva timp ceea ce generic numim acțiuni ori proiecte la scara întregului nostru sistem educațional. La o vreme, abundau „schimburile”, care constau mai ales în excursii, ale unor grupuri de copii reprezentând partenerii străini și ale unor grupuri cu prezență semnificativ-adultă (salariați din zona școlii și din cea instituțional-locală, probabil pe post de copii) reprezentând partea românească.
„Acțiunile” cuprindeau exprimări asupra „specificului cultural”, adică vreo serbare cu cântece, precum și demonstrații de „tradiții gastronomice”, dominant cu „salată de boeuf” și tort de biscuiți de la noi și cu prăjiturele de la parteneri. S-au extins apoi reuniunile ajunse să poarte ca de la sine atributul „internațional”, uneori justificat doar de prezența câte unui conațional care acum profesează într-un institut sau la o companie din altă țară. În ultima vreme, nici prezența rarefiată nu mai e necesară pentru atribuirea caracterului internațional unui proiect, simpozion etc.; este suficientă trecerea în program a câtorva nume din altă țări, cu promisiunea trimiterii ulterioare a unor lucrări. Pentru că veni vorba, este patetică strădania (nu numai la nivel periferic, ci și sus-pus) de a ni-i revendica pe unii români de departe, notorii, chiar laureați, în plan internațional, deși ei personal, din perspectiva lor, nu au legătură cu România decât politicos, convențional, din bună-creștere și din corectitudine.
Solidă, valoroasă, cerută este internaționalizarea școlii noastre prin ofertă de cursuri și deschidere către exterior. Se spune, cu totală îndreptățire, că universitățile trebuie să-și susțină valoarea de nivel internațional prin atragerea de studenți străini. Într-un mod specific, internaționalizarea universităților noastre este normal să-i privească și pe cei de acasă: universitățile să se preocupe să-i atragă prin a nu fi deloc mai prejos decât universitățile bune „de afară” (vorbă vulgară și fără rost acum, rămasă de pe vremea când cei care azi o folosesc găsind-o cool nici nu se născuseră). Nu toate, pentru că nu pot omenește și științific, ci marile noastre universități ar trebui să aibă ca obiectiv de acoperit cu argumente academice atragerea absolvenților eminenți de liceu, a premianților internaționali. Periodic, la noi se prezintă oferte pentru aspiranți români ale unor instituții din alte țări, care se recomandă prin elemente cum ar fi clădirile și aleile din campus, facilitățile la taxe, numele unor vedete (din politică, din film) care au studiat acolo. Bine ar fi acelorași aspiranți români să li se prezinte, tot periodic, prin târguri sau altfel, oferte ample, mediatizate, promovate intens ale universităților noastre, care să se recomande cu programele de studii, cu dotările și cu instalațiile dedicate studiului și cercetării și îndeosebi cu valoarea profesorilor.
Florin ANTONESCU