Aspecte mai puțin cunoscute ale haretismului

Voi începe cu o amintire a bunicului meu despre Spiru Haret, care era ministru al Învățământului. Ne spunea de mai multe ori această întâmplare, cum sunt bătrânii obișnuiți să repete – iar mai târziu și tata, și frații mei mai mari reluau povestea în diferite contexte.

Contextul general este cel al educa­ției, și tata și taica mare au fost învățători la noi în sat ori în satele din jur; zona fiind destul de bogată, surplusul economic al familiilor din această parte de Muscel a mers constant către Școala Normală de la Câmpulung, astfel că, în timp, marea majoritate a așa-zisei pături de intelectuali din Jupânești – așa se cheamă satul meu și este așezat pe Râul Doamnei – era formată din învățători care țineau, la început, cam toate școlile din satele învecinate, iar apoi s-au răspândit întemeindu-și familii în te miri ce județ de câmpie sau de deal, mai de aproape sau mai de departe. Cunosc grupul de învățători constituit în jurul Perișului, la Cocioc, apoi pe lângă Alexandria, la Beuca, dar și la Caracal ori la Turnu Severin, localități destul de îndepărtate. Nu țineau neapărat legătura între ei, dar vorbeau unii despre alții mai tot timpul și-și împrospătau in­­formațiile; destul de rar, dar semnificativ, cei plecați mai veneau pe acasă și participau la acel ritual fără sfârșit al plimbării pe drumul mare de la un capăt la altul al satului și înapoi, oprindu-se pe la porți, stând pe scaune „la taină“ alături rude sau cunoscuți… „Nu vreau să vă cunosc eu pe voi, ăștia mai mici, dar vreau să vă uitați voi la mine și să mă țineți minte“, era vorba unui înțelept învățător pensionar al satului…

Contextul mai special al acestor amintiri ale bunicului meu, ori ale lui taică-meu, ori ale altor iubitori de vorbe era constituit de micul ritual al „țuicii spânzurate“, de dinainte de masa de prânz când se strângeau în pivniță să aștepte să se facă mămăliga, ori de după-amiază târziu când, în așteptarea mesei de seară (ce se continua totdeauna cu ieșirea la poartă, la scaun), se strângeau, iar așa, în jurul aceluiași butoi de țuică. Să fiu corect, butoiul se schimba – era când al unuia, când al altuia – dar ritualul era același: „cel mai mic“ se punea călare lângă gaură și dădea drumul țoiului înăuntru, așteptând să se oprească bolboroseala umplerii, apoi îl trăgea în sus cu mâna stângă, având, însă, mare grijă să treacă ața printre degetele mâinii drepte ca să se scurgă din mustățile cânepii zea­ma prețioasă a țuicii, să n-ajungă a picura pe podele, lucru care se sancționa aspru de vârstnicii din jurul lui ce-l supravegheau foarte atent.

Eram, așadar, prin anii 60 ai secolului trecut, și eu, „cel mic“, făceam tururile. Povestea lui taica mare este foarte simplă. Fiind învățător la Valea Nandri, în jos de Jupânești, își ducea elevii peste râu, la școala din Dârmănești, pentru că nu avea local în sat. Într-o zi și-a anunțat Spiru Haret inspecția la școlile din valea râului, și toate cadrele didactice au fost repede convocate la școala lui fiecare. Inspecția a fost așa: Spiru Haret a trecut cu trăsura de la Pitești la deal până la Domnești, vreo 60 de kilometri, s-a oprit la fiecare școală, a dat mâna cu toți, și a lăsat fiecărui director câte o problemă de matematică, scrisă pe loc în fața lui, cerându-i s-o rezolve până diseară, când se va întoarce. Chestiunea e că seara, la întoarcere, ministrul a constatat că taica mare a fost singurul director de școală care a rezolvat problema… Mă rog, să zicem că se lăuda pe el bunicul, n-am cum să verific și nici nu mă interesează. Cert este că i-a spus în public: „Ei, dascăle, ce-ți dorești ca premiu?“ – și el a răspuns de parcă avea cererea pregătită: „Școală la Valea Nandri, să nu mai trec lunca zilnic cu copiii!“. Fiind de față și primarul, și câțiva săteni mai înstăriți, argumentându-se că lunca e lungă, are vreo 4 kilometri, că iarna sunt lupi, zăpada e mare… în fine, s-a stabilit atunci, pe loc, înființarea școlii din Valea Nandri, i s-a găsit și un local în casa unui sătean, și așa se face că taica mare a fost primul învățător al acestui sat – lucru care, laudă de sine chiar fiind, este riguros adevărat și recunoscut de urmași.

Iată un aspect important al haretismului: legătura directă a ministrului cu învățătorii/profesorii; nu ei veneau în au­­diență la el – ci însuși li se înfățișa la ușa școlii.

În podul casei noastre, la sangeac, cum se spune (polița de pe zid, sub acoperiș) au rămas multe cărți, ziare și reviste vechi, triate în diverse perioade, iar mai apoi, spre bătrânețea binemeritată a alor mei, strânse în pachete legate cu ață. Vara le mai iau și le răsfoiesc pe verandă; este un mod excelent de a îmbina informația dobândită la universitate cu izvoare tipografice de epocă – și chiar cu amintiri ale lor, ale bătrânilor, rămase în memorie. Mi-am făcut câteva fișe, și aș vrea să le dezvolt în această dezbatere despre haretism. Se va vedea, sper, că educație nu înseamnă numai pedagogie, numai pe­dagogie și informație mereu nouă, numai acestea și modalități cât mai diverse de comunicare. Se va vedea, mai ales, că la educație nu participă numai școala. Dimpotrivă, școala este „cenzurată“ uneori, completată adesea, urmărită tot timpul de alte instituții ale satului (mă rezum, deocamdată, la sat, de unde începe totul).

Cărți utile și cărți inutile

Revista Muscelul nostru, lunar al învățătorilor și învățătoarelor din județ, din care găsesc multe numere în biblioteca pusă la pachet, în pod, de taica mare, publică adesea cataloage cu titluri de cărți și broșuri disponibile în redacție. Mai mult chiar: publică asemenea cataloage de tipărituri disponibile în redac­țiile altor reviste asemănătoare ca profil. Aleg, spre exemplificare, numărul din februarie 1937, unde la pagina 30 găsesc o asemenea listă însoțită de această notă: „Editura și depozitul revistei IZVORAȘUL posedă cărțile și broșurile de mai jos pe care le trimite contra cost la cerere, fie prin plata anticipată sau contra ramburs, trimițându-se înainte un acont. Comenzile fără acont și pe credit nu se execută“.

Amintim, din informații proprii, că revista Izvorașul era scoasă de Florian Cristescu, autorul cunoscutei cărți Povestea neamului nostru, reeditată de peste 10 ori în perioada interbelică. Tăticu, Ci­cerone Georgescu, l-a cunoscut bine pe autor, cât timp a fost învățător în Teleorman ei fiind chiar foarte apropiați. Cartea lui Florin Cristescu Familia Roademult (o poveste cu șoricei în stil Walt Disney, înainte de acesta însă) are, printre personaje, alături de Roademultuleasa etc. – pe tatăl de familie „Chițchiron“, al cărui nume este inspirat în mod expres de Ciceron, cum îi zicea Florian Cristescu lui tăticu. Iar desenele Izvorașului erau făcute de nimeni altul decăt Dimitrie Paciurea, sculptorul cunoscut, autorul „Giganților“ din Parcul Carol I al Capitalei.

În numărul citat din Muscelul nostru urmează o înșiruire de 70 de titluri disponibile, sub titlul general „Piese de teatru sătesc“. Le alegem pe toate cele fără autor – și câteva dintre cele personalizate:

1. Mama lui Ștefan cel Mare – piesă istorică de I. Șirianu, 5 lei;
2. Unirea țărilor românești, 5 lei;
3. La clacă – piesa țărănească de I.I. Buligan, 5 lei;
4. Vulturul Olteniei – piesă istorică de I.M., 5 lei;
6. Trei doctori, 5 lei;
8. Bețivul tămăduit – piesă moralizatoare de N. Cimpoeru, 12 lei;
9. Zoe – comedie într-un act, 12 lei;
10. Crăciunul lui Osman – comedie pentru popor, 12 lei;
11. Pâinea altuia – piesă în două acte, 12 lei;
12. Domnul scriitoraș – comedie
13. Comoara – comedie într-un act, 12 lei;
14. Ieri și azi, piese pentru sate, cu subiect din viața satului, 15 lei;
23. Ziua mamei – teatru, poezii pentru sărbători, rev. „Catedra“, 20 lei;
24. Teatru școlar, 8 piese: Umbrela pierdută, Zâna zorilor etc., 14 lei;
28. Dragoste cu toane – piesă într-un act, 15 lei;
30. Cele 12 fete de împărat și palatul fermecat – feerie în 4 acte, 5 lei;
31. Irena – comedie în 3 acte, 15 lei;
32. Ștrengarul satului – piesă populară în 3 acte, 15 lei;
42. Nătăfleața la pețit – comedie ­într-un act, 16 lei;
43. Ghiță Brebenel – piesă moralizatoare, 8 lei;
53. Un leu și un zlot – comedie într-un act, 7 lei;
58. Primărie-n țigănie – comedie de N. Moise, 12 lei;
65-66. Manualul serbărilor școlare vol. I și II de Ilie I. Mirea, 40 lei;
70. Dragoste pârdalnică – comedie de I. Gregor, 10 lei.

O altă revistă de profil, tot din pachetul lui taica mare, Albina, prezintă frecvent cărțile ei disponibile – unele cu autor, altele anonime. Muscelul nostru le prezintă, de asemenea, pe ale sale. Observați prețurile: între 5 lei și 20 lei. Caietul de caligrafie costa 6 lei (este și în pachetul acesta unul). Aceste tipărituri secundare – broșuri, tipizate, alte imprimate, chiar carnete simple – aduceau veniturile necesare pentru ca o revistă să reziste finan­ciar și chiar să-și plătească redactorii și colaboratorii. Aceste „cărți populare“ sunt o categorie de literatură ce nu prea intră în vederile istoriei literaturii; foarte abundente, ele fac elogiul stării pe loc, ca să zicem așa, adică nu inovează, nu evoluează, nu prea inventează: sunt oarecum atemporale, bune și azi într-o oarecare măsură.

Mai găsesc, în pachet, Cuiul lui Pepelea de Tudor Pamfile, piesă de teatru scrisă în întregime în proverbe și zicători, împlinind pariul lui Costache Negruzzi din Păcală și Tândală. Nu pot să mă abțin să dau câteva replici din Povestea unui om leneș de un D. Mihalache (aceea cu „Muieți îs posmagii?“ – pe care o știm cu toții din repovestirea lui Octav Pancu-Iași). Este o piesă de teatru cu acțiunea în vremea lui Vlad Țepeș (păi, altfel cum?), și se vaită Ilinca, soția leneșului:

„Uite-l oameni buni, uite-l cum doarme la umbră! Tuna-l-ar Sfântu-Ilie să-l tune! A-o-le-o! Ia uitați-vă, fraților! Om mai e ăsta? Țipă fiu-n maică de zorul muncii, și el… doarme dus! Poți să tai și lemne pe el că nu zice «pâs»! (…) Făceți-i, trăi-v-ar Dumnezeu, făceți-i ce i-ăți face, că eu m-am luat de gânduri… și pace.“ Intervine Moș Neacșu: „Uite ce e, măi băieți: să-i facem ce i-om face și să cotorosim satul de pacostea dracului! E păcat și de femeia asta. Nu vedeți câtă-i de candosită? Poate s-o mărita iarăși și o brodi vr’un creștin mai de Doamne-ajută!… Ori s-o băga slujnică, să poată ține șuga aia de copii… Ori om mai ajuta-o și noi… În sfârșit, să facem într-un fel. Nu vedeți că dubina asta nu mai trage nici o nădejde de lumea asta?“. Revine Ilinca: „– De, oameni buni! Ce să zic? Milă mi-ar fi și de el, ticălosul, dar m-am speriat! E atât de puturos, că – dacă îți vine să mă credeți – nici dumicatul din gură nu și-l mestecă. Uneori, clefăind agale ca o vacă bolnavă de dor de gură, numai l-auzi gândăvind alene: Ta-e-mi, fa, ’mbu-că-tu-ri-le mă-run-țe-le, mă-run-țe-le, c-am os-te-nit mes-te-când la ele!…“

Închipuiți-vă ce râsete pe spectatori la așa replici însoțite, apoi, de gesturi: o căldare de apă rece nu-l scoală pe leneș, pusul în roabă și dusul la marginea satului nici atât, nici chiar cântecele ca acesta:

Aolică
Leneșică
Mi-e și milă,
Mi-e și silă
De tălică,
Leneșică!

În fond, limba românească sta în aceste hârțoage terfelite pline de „regionalisme“ – dar scrise nu în cuvinte, ci în expresii închegate, în ziceri așezate. O regăsim, această limbă, în vorba țăranilor fără prea multă carte, aceia pe care de obicei îi disprețuim: ei sunt placa de patefon a timpului, ei vorbesc acum ca și acum 50 de ani, ca și acum 70 de ani – când sunt scrise aceste rânduri – ca și acum o sută sau două de ani. Noi o tăiem mărunțel-mărunțel, cum spune leneșică de mai sus, adică desfacem expresiile, așezările limbii noastre și folosim cuvintele cât mai simple cu putință, cât mai noi, cât mai pe înțeles. În lingvistică, acest fenomen este denumit „legea minimului efort“ – și i se atribuie evoluția limbilor romanice, de pildă, de la stufoasele declinări și conjugări latinești la formele lejere de azi.

În perioada interbelică, ultimul clasicism românesc, exista, încă, această conștiință clară a dublei literaturi: pe de o parte o literatură vioaie, în pas cu lumea și în concurență cu Europa, și pe de altă parte o literatură mai lentă, pentru sate. Articole pe tema „Cărți pentru poporul de la sate“ găsim peste tot în presa interbelică. Nu mă mir că taica mare a păstrat, în pachetul său de reviste, Muscelul nostru, o revistă care face propagandă cărților populare. Aleg un text semnat de Ion Marinescu în numărul pe ianuarie-februarie 1932 al revistei: „…Cărțile ce s-au scris până acum pentru săteni sunt prea puține și sunt fără prea multă valoare. Avem atâția literați și nici unul nu s-a învrednicit să scrie pentru poporul de la sate o carte de o reală valoare! Cât despre bibliotecile sătești, să ne ierte cei ce le-au înființat. Însuși felul cum s-au înființat e defectuos. S-au adunat la întâmplare cărți – donate –, care rămân în dulap să se așeze praful pe ele. Căci toți acei care au donat cărți, au donat pe cele care le aveau de prisosință, pe cele care nu le făceau trebuință, pe cele mai proaste adesea… S-au mai trimis apoi la aceste biblioteci cărți de la «Casa Școalelor». Am cercetat însumi aceste cărți, am găsit o mică parte – bune să le citească învățătorii; foarte puține pentru copii și extrem de puține pentru săteni; restul – cuprinzând majoritatea cărților – sunt nepotrivite scopului pentru care au fost trimise. Dar săteanului nu-i trebuiesc biblioteci: îi trebuiesc – mai cu seamă la început – două-trei cărți care să-i aprindă gustul de citit și să-i formeze această deprindere de a mai citi din când în când. (…) Se face greșeală, și aceasta adeseori, când se consideră literatura destinată copiilor ca bună și pentru sătenii maturi.“

Iată cum acest învățător Ion Marinescu din Mățău se văita, în 1932, că sunt puține cărți pentru popor – pe când noi, azi, suntem copleșiți de imensitatea prăfuită a broșurilor despre care am vorbit mai sus. Adevărul este că la noi nu s-a făcut joncțiunea antonpannească între literatura populară pentru popor și cea înaltă. Rebreanu, Sadoveanu ori Marin Preda n-au scris pentru poporul larg, au stilizat limba și obiceiurile lui, au distilat, au extras esența românismului și au propus-o, sintetic, unui public abstract pe care l-au creat în dragoste de popor. Linia Anton Pann a fost reluată, după mari întreruperi, de autori minori ca Petre Dulfu, Theodor Speranția, I.U. Soricu – nume care, la rândul lor, n-au mai fost urmate de altele. Ion Creangă însuși e greu pentru popor, datorită în primul rând frazei lungi, popești. A scrie astăzi pentru popor în sensul clasicismului interbelic (și nu acela al proletcultismului ideologic postbelic) ar fi o experiență cu totul nouă. Și dacă acea experiență a bibliotecilor sătești se va relua, dacă acea Casă a Școalelor va renaște, dacă se vor găsi cheile pentru descuierea căminelor culturale din satele noastre, atunci și experiența scrisului pentru popor va trebui încercată în vreun fel. Desigur, nu cu versuri de brigadă artistică. Sau, și cu asemenea versuri – dar scrise în limba românească autentică. Noi știm, astăzi, cu toții limba română după normele manualelor și dicționarelor – nu prea mai știm limba românească, aceea constituită din proverbe și zicători înlănțuite, din calupuri de cuvinte și expresii sudate, din cuvinte rimate și ritmate de lungul timp în care au hălăduit pre limba poporenilor.

Înapoi, la Rădulescu-Codin

Doar o snoavă de-a lui Rădulescu-Codin vrem să vă mai spunem, și gata, cred că trecem la dezbateri teoretice. La noi, multă lume știe pe dinafară această snoavă; în copilăria noastră ne-o spunea cu­vânt cu cuvânt ca-n cartea de azi fratele nostru mai mare, Gelu, frumoasă fie-i amintirea, că ne-a părăsit de pe lumea asta primul, parcă să ne învețe cum se face pasul… Anume, ne-o spunea în po­­dul cu fân, vara, când ploua afară și se îndura tăticu de noi să ne lase acasă și să hrănim vitele la grajd. Noi ne așezam în fân, deasupra grajdurilor, și jucam cărți ori ne spuneam ce ne trecea prin cap; uneori chiar citeam – dar neapărat unul dintre noi citea cu voce tare și ceilalți ascultau. Snoava suna așa:

„Eram de 20 de ani când s-a însurat tata. Și n-avea făină pentru colaci și cozonaci. Ce să fac? Ca să nu stau degeaba, am pus boii în căruță și sacii la jug și am plecat să macin.

Când acolo, ce să vezi dumneata? Moara nu era acasă, că plecase și ea după căpșuni pe coastă.

O luai după urmă și, haida-haida, haida-hai, o dusei la iaz. Apoi: țoc! Moara la loc.

Măcinai.

Pe urmă pusei iar boii în căruță și sacii la jug și plecai spre casă. Pe drum mi se făcu o sete… Doamne, Doamne, de unde să iau apă?

Văd un lac, dar lacul era înghețat. Cum să izbutesc?

Fac capul mai și limba coadă, și cu chiu cu vai sparg ghiața și beau apă. Apoi îmi văd de drum, că mă aștepta acasă tata.

Merg ce merg și altă întâmplare. În vârful unui plop, un iepure șchiop treiera la bob. Tecile picau jos, iar boabele le-adunau oameni cu lopata de pe crăci. Eu încep să râd când văd una ca asta. Dar și ei se prăpădesc de mine:

– Unde ți-e capul, măi băiete?

– Aici!

Da’ când dibuii, capul nicăieri.

Mă întorc îndărăt cu căruță cu tot și încep să-l caut.

Dar, pierdusem lacul de unde băusem apă.

Am rătăcit, bietul de mine, căutându-l, trei ani. Când l-am găsit, altă dandana. Capul și limba mea făcuseră picioare de trestie și se dădeau pe ghiață.

Le-am prins și le-am pus la loc.

Apoi am înghețat iar boii în căruță și am pus sacii la jug… și înainte la drum.

Când acasă, ce era?

Tata și mama îmi făcuseră pomană de trei ani, și asta înainte de a mă fi născut.

Și uite, fraților, ce am pățit!“

Mare ne-a fost mirarea când am găsit și această snoavă în revista Albina din februarie 1923, semnată C. Rădulescu-Co­din ca și când ar fi autorul! E drept că mai schimbă și el pe ici, pe colea, dar snoava este populară, adică anonimă și a tuturor celor care o știu. În popor, cine știe e proprietar. Dar nu despre asta e vorba. Am transcris exact cu alineatele „autorului“. Observați că el organizează textul în versete? Sunt, într-adevăr, versete, fiecare propoziție sau frază are economia ei de accente și ritmuri, sunt unități prozodice. Ascultând-o spusă de un bă­­trân, observi că se rostește aproape cântat – interjecțiile și cuvintele de legătură ajută la păstrarea melodiei. Și încă ceva: în 1923, când tipărește Rădulescu-Codin, în lumea bună a literaturii era la modă Urmuz. Este vreo diferență între snoava populară și umorul absurd urmuzian? Bine ar face și istoria literară „cultă“ să mai tragă cu ochiul împrejur ca să vadă rădăcinile orizontale ale invențiilor poetice adânci…

C. Rădulescu-Codin adună, cum am spus, literatura populară prin învățătorii pe care-i avea sub ordine ca inspector școlar al județului Muscel. El a câștigat, cu timpul, un mare prestigiu fiind respectat și temut. Dl. profesor Ioan Șerb, care i-a editat cu acribie opera folcloristică, are mai multe de spus în această privință. Munca dânsului de Sisif editorial a dus la ceva: în Priboieni, satul lui Rădulescu-Codin, căminul cultural poartă numele ma­­relui folclorist – și sunt zvonuri (știu de la dl. Jean Dumitrașcu, tânăr intelectual pi­teștean) că i se va pune și un bust acolo. Tezaurul lui de hârtii n-a apucat să se risipească, pentru că le-a donat din timp Bibliotecii Academiei, unde le cercetează domnul editor.

Este locul să vorbim, aici, în chip de încheiere și închinare, despre încercarea lui Rădulescu-Codin de a face din Muscel centrul Valahiei. În 1901, el scoate un dicționar de „regionalisme“ cu titlul O seamă de cuvinte din Muscel, dând mai multe explicații și deslușiri unor termeni și expresii care sunt și azi foarte vii în zonă și nu prea se mai înțeleg. Noi astăzi nu știm, de pildă, ce înseamnă „vierul apei“. Ei bine, el îl glosează: „vier = putere, toi: vierul apei“. Cred că face etimologie cultă de la vir, viris latinesc cu sensul bărbat și putere (vires, puteri), și că de fapt este vorba, totuși, de vidră. Dicționarul lui Lazăr Șăineanu nu primește sensul, nici expresia, și are ciudata explicație: „vier = porc scopit“. Să meargă el cu purceaua la un asemenea porc…

Tot Lazăr Șăineanu, însă, autorul celebrului Dicționar Universal al limbii ro­mâne, Larousse-ul românesc ce s-a ­editat de peste 10 ori până la Al Doilea Război Mondial, este cel care-l pune la punct pe Rădulescu-Codin – și pe aceia care cred că pot introduce regionalismele în limba română de dicționar. În Prefața din 1906, la a doua ediție, Șeineanu co­mentează: „Dicționarul Universal, prin caracterul și destinațiunea sa, nu poate deveni un re­­pertoriu de provincialisme. Prima considerațiune privind adoptarea termenilor de această categorie a fost extensiunea lor geografică. Iată, de exemplu, trei culegeri de limba populară: Terminologia poporană (1898), de Fr. Damé, Glosarul din Ardeal (1906), de A. Viciu, și O seamă de cuvinte din Muscel (1905), de Rădulescu-Co­din. Pe când prima a intrat aproape întreagă în această nouă edițiune, a doua e reprezentată cam prin o zecime din cu­­prinsul ei, iar cea de-a treia n-a dat decât vreo duzină din cele o mie și mai bine de provincialisme ce conține. Într-adevăr, scrierea răposatului Damé îmbrățișează toată Țara Românească, ace­ea a lui Viciu numai Transilvania, iar a lui Rădulescu-Codin, un simplu județ“ (p. X).

Vedeți care sunt principiile: provincialisme, un simplu județ. Nu contează că acel județ se află în centrul unei țări, că este leagănul de formare a limbii române, tot un simplu județ este, tot o provincie. O simplă provincie… de centru. Între timp, ca să fie mai elegante cu termenii (pentru că „provincie“ indică tradițional marginea unui teritoriu; etimologic înseamnă teritoriu învins, cucerit), dicționarele fo­­losesc noțiunea de „regionalism“, „regionalisme“, mai democratică: și Maramureșul, și Muscelul sunt doar „regiuni“! Nu are importanță dacă un „regionalism“ este de origine latină, adică intră în no­­blețea limbii române și numai aici îl gă­sești, în această regiune; nu are importanță dacă este de origine tracică ori elenă: tot regionalism rămâne, tot nu in­­tră într-un dicționar „universal“. Acest principiu devastator în lingvistică a făcut ca munci enorme ca a lui Rădulescu-Codin să rămână neimportante, simple pa­siuni locale. Sunt asemenea dicționare pe zone destul de multe la noi – și nu se prea iau în seamă de către alcătuitorii de dicționare „universale“ – care, în plus, stabilesc doar ei care este răspândirea geografică a unui cuvânt, dacă „bate“ câte un județ, câte două sau mai multe…

Cauza este ceva mai adâncă, și revenim la dicționarul lui Rădulescu-Codin, care are o prefață entuziastă semnată de nimeni altul decât doctorul Gustav Weigand din Leipzig, glorie a lingvisticii romanice a momentului. Se pare, totuși, că Lazăr Șăineanu este în dezacord de principii cu acesta, nu cu harnicul învățător român care l-a primit în casă și i-a ascultat sfaturile. Într-adevăr, școala germană de lingvistică (ori de arhitectură, istorie etc.: este vorba de spiritul german în Europa) pune accent pe diferențe, îndemna la căutarea specificului – pe când școlile franceze vor să evidențieze ce este comun, asemănător. În stilul Larousse, Lazăr Șăineanu căuta generalul, universalul. Iată totuși, ce frumos scrie Gustav Weigand: „În anul 1899, cutreerând teritoriul Munteniei, am fost și în comuna Priboieni, locul de activitate al lui Rădulescu-Codin, care cu această ocaziune mi-a arătat o colecțiune de cuvinte dialectale din acel ținut, dintre care unele îmi erau necunoscute, altele aveau însemnări mai mult sau mai puțin neobișnuite, iar altele erau într-adevăr dintre acele care se pot găsi în orișice dicționar. Am îndemnat pe dl. Rădulescu să continue lucrarea sa, și de va fi posibil să o publice, căci toți cei ce se ocupă de limbile romanice pot trage un folos din ea. Ceea ce este greu și chiar imposibil pentru mine, este tocmai aflarea cuvintelor dialectale în comunele cercetate. E numai o întâmplare dacă vreodată întâmpin un cuvânt dialectal mai interesant, și nu pot face mai mult sau mai puțin, în scurta mea ședere într-un loc, decât a fixa pronunțarea și cel mult a scoate la iveală abaterile cele mai vădite în flexiune.

Textele adunate servesc mai cu seamă sintaxei, iar studiul lexicografiei trebuie lăsat în seama acelora care, șezând mulți ani în același loc, au ocaziunea să cunoască toate cuvintele poporului. Și cine ar fi în stare să facă mai bine aceasta decât în­vățătorul? Cu mare bucurie pot constata că această clasă atât de importantă pentru înaintarea culturală a unei națiuni și-ndeplinește și vrea să-și îndeplinească, cel puțin în general, datoria din toate puterile.

De șase ani încoace am petrecut câte trei luni în fiecare an prin satele românești și am cunoscut sute de îmvățători. Trebuie să mărturisesc că am admirațiune pentru învățătorime, care din mare iubire către popor, adesea în împrejurări foarte grele și neplăcute, se sacrifică pentru binele poporului.

Eu personal mă simt dator a mulțumi particular învățătorilor români, căci ni­­căieri n-am găsit mai multă pricepere și mai mare sprijin în cercetările mele decât tocmai la învățători, cărora le-am fost oaspete în locuința lor adesea foarte mică și sărăcăcioasă, dar foarte curată.

Aș dori ca exemplul d-lui Rădulescu-­Codin să găsească mulți imitatori și cred că Șezătoarea d-lui Gorovei sau altă revistă va putea publica cu plăcere colecțiunile învățătorilor, având în schimb mulțumirea că cu aceasta aduc un serviciu științei.

Lipsca, 1 Mai 1901.

Gustav Weigand.“

Vedeți și d-voastră: savantul german scrie cu majusculă: Toamna, Mai – considerându-le nume proprii, după specificul limbii germane; noi ne-am franțuzit și le dăm de nume comune, așa cum procedam cu numele săptămânilor, ale popoarelor etc. Influența germană de la începutul secolului al XX-lea a fost aceea care a impulsionat Sămănătorismul la noi, ca experimentare a specificului național, a psihologiei poporului etc. Contrabalanța franceză a creat, prin reacție (și imitație) „-ismele“ teoretice în cultură și literatură, de la simbolism la futurism, să spunem. Din această dualitate nu putem ieși când judecăm faptele istorice: germanismul s-a manifestat în clasele (păturile) de jos, franțuzismul în cele de sus.

În altă ordine de idei, G. Weigand atrage atenția asupra lexicului și sintaxei și spune că aceste cuvinte dialectale sunt importante pentru lexic. Ele au, însă, im­­portanță și pentru sintaxă, deoarece intră în legături unele cu altele, creează expresii de limbă. Omul de la țară nu spune „șugă“ – ci „șugă de copii“, cum văzurăm în Povestea unui om leneș. Femeia aceea mai zice „am o spuză de copii“ și „am o droaie de copii“, deci ea însăși explică, reluând, cam ce înseamnă „șugă“. Lazăr Șăineanu nu-l înregistrează, dar Rădulescu-Codin îl explică: șugă sau schilă de copii: „grămadă de copii nebunatici“. Pentru schilă am putea trimite la a scherlălăi, onomatopeicul aplicat cățeilor – și, desigur, la o liotă de copii, poate de la numele leului, vezi Muntele Leaota; pentru șugă ne vine în minte de la sine șugubăț, șagă etc. Cuvintele se explică prin atracție unul de la altul, nu e nevoie să izolezi atât de strict provincialismele și să le închizi calea dicționarului. La Fieni, sub Muntele Leaota așadar, eu am întâlnit expresia „un haraiman de copii“ – și trebuie s-o înregistrez fie și numai pentru că Muntele Caraiman se află prin apropiere. Oricum, vedeți ce vioi, ce nebunatici sunt copiii leneșului… Cât de departe sare așchia de trunchi uneori…

În fond, revenind la chestiunile noastre, și de aceea nu convine literatura populară scrisă în limba populară, pentru că este impregnată de expresii de limbă, de sintaxă: aceasta pune pe gânduri, ceea ce te face să te întrebi, mai de grabă, dacă muieți îs posmagii…

Ca lexic, adică semnificația cuvintelor, Weigand are și nu are dreptate. Văzurăm cum înțelege Rădulescu-Codin „vieru’ apei“: „putere, toi“, cum ar zice tăria, vijoiul, viroaga, puterea, poate „hierul“, iar apoi „fierul“ apei. Expresia este însă: „Ce vă puneți voi cu vieru’ apii“, și e greu de presupus că ar avea ca sinonime „cu vieru’ vântului, al ploii etc.“. E mult mai simplu de înțeles un animal de apă. Noi avem Monastirea de la Vieroși, Lacul de la Vidraru – contextul invită la ceva concret, nu la abstracțiuni.

În fine, este de observat această pledoarie pentru învățătorime care vine din partea unui mare savant german ce știe atât de bine limba și locurile țării noastre. Pe lângă învățători, însă, mai este o categorie de intelectuali rurali – și anume categoria „agricultorilor“, reprezentată de nenea bătrânii satelor care „cenzurează“ școala și de care dau seamă ziarele și revistele din această bibliotecă portativă uitată în podul casei, și care ne-a ne-a prilejuit între altele acest „pseudokinegeticos“… pescăresc.

N. Georgescu – profesor universitar

Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului