„Rem enim opinor spectari opportere, non verba”
(Socotesc că trebuie să apreciem faptele, și nu vorbele)(Cicero)
Trei evenimente petrecute în ultima perioadă de timp s-au succedat atât de rapid, încât următorul a anulat impactul mediatic al predecesorului. ­
1) Primul a avut loc în sistemul de învățământ și a avut ca „protagonistă” o „profesoară pentru ciclul primar” care, cu mult tupeu, dar destul de degajată, certa părinții elevilor că nu au strâns suficienți bani pentru cadourile de sărbători. Că astfel de comportament este intolerabil și incompatibil cu menirea unui dascăl este adevărat, dar tot atât de evidentă este concluzia că, acolo, astfel de fapte s-au mai petrecut. Toată agitația a fost în jurul gestului, scoțându-se în evidență efectul, fără să se analizeze cauzele care duc la astfel de situații. Multe întrebări nu au primit și, probabil, nu vor primi niciun răspuns. Cazul era unul singular sau era o „procedură” generală? Era o modalitate, tolerată, de a intra în grațiile conducerii școlii sau doamna „profesoară” era nevoită să facă acest lucru? Era șantajată sau dorea să șantajeze? De ce nu a fost interesat nimeni să afle cum a ajuns doamna „profesoară” în această unitate de „fițe”, cum singură a caracterizat-o, dacă a fost inițial învățătoare, la ce vârstă, cum și ce facultate a urmat pentru a deveni „profesor pentru ciclul primar”? Nimeni nu se întreabă de ce există diferențe de salarizare între învățătorii cu liceul pedagogic și „profesorii pentru ciclul primar”, deși fac aceeași muncă, numai pentru faptul că aceștia din urmă au urmat o facultate, de obicei, particulară, la fără frecvență sau la distanță, și de ce nu se duc să lucreze în specialitatea pe care au urmat-o? De unde această discriminare ca la muncă egală să existe salarii diferite? Foarte bine că se încurajează pregătirea profesională, dar atunci să se asocieze nivelul de pregătire cu locuri de muncă corespunzătoare. O situație asemănătoare se regăsește în gimnaziu și liceu, unde tot mai mulți dascăli au constatat că este mai ușor și mai rapid să obții doctoratul decât gradul I, mai ales că acest grad didactic se obține automat după doctorat. După atâtea „implementări” rezultate în urma schimbărilor începute în anii ’90 prin declarațiile de la Sorbona și Bologna și a strategiei de la Lisabona a Uniunii Europene s-a ajuns la generalizarea masteratului și la „bagatelizarea” doctoratului. Avem „doctori” mai mulți decât medici. În acest ritm, vom avea numai generații supradotate, la ciclul primar vor preda numai profesori, la cel gimnazial numai masteranzi, la liceu numai cei cu titlul de doctor și în învățământul superior, musai, vor fi numai academicieni! O minimă decență se impune, în ciuda tuturor indicațiilor și recomandărilor venite din exterior. Iată ce scria Mihai Eminescu: „Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor țări depărtate ce au trăit și trăiesc în alte împrejurări, ci acela care va ști să codifice datina țării lui și soluțiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie” (Opera Politică II).
2) Al doilea eveniment, din păcate tragic, soldat cu doi morți și cinci răniți, a fost prăbușirea unui avion în Munții Apuseni. Reacția autorităților de pasare a responsabilităților a avut scopul de amplificare a haosului. Totul a fost trecut în ceață. Pentru că nu s-a lămurit cine trebuia să stabilească poziția exactă a avionului, doctorul, unul dintre supraviețuitori, se face „vinovat” în primul rând că mai trăiește și în al doilea rând că a avut la el un telefon mobil de pe care a citit, așa cum s-a priceput, niște valori ale coordonatelor geografice. Pe de altă parte, cei care trebuia să-i găsească justifică întârzierea prin aceea că li s-a indicat incorect locul accidentului. Singurii care au acționat rapid și organizat, mânați de spiritul omeniei și al datoriei față de semenii lor, au fost oamenii locului, care, înfrățiți cu natura, nu au avut nevoie de coordonate geografice, ci de caracteristicile naturale ale zonei. Iubirea și credința față de aproapele lor a acestor eroi, spre deosebire de ceea ce oamenii cu funcții bine plătite ar fi trebuit să decidă, au întărit ceea ce Mihai Eminescu scria: „Iluzia că cutare posturi ar fi de prisos se naște din împrejurarea că oamenii însărcinați cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă” (Opera Politică I).
3) Al treilea eveniment, mult așteptat de presă pentru a fi mediatizat, a fost ninsoarea și viscolul unei ierni întârziate, care, culmea, a venit în luna ianuarie, o lună chiar de… iarnă. Că iarna nu-i ca vara s-a spus, dar că iarna este ca iarna se pare că se cam uită în fiecare an, așa cum se uită în fiecare primăvară sau toamnă că se pot produce inundații. Pentru ca poporul să vadă cine îi poartă de grijă se țin comandamente, se proclamă coduri colorate, se declară stare de alertă și toate nu în liniște și cu decență, ci cu mult „tam-tam” în fața camerelor de televiziune, pentru ca impactul afirmației „fă-te că lucrezi” să fie maxim. Obligatorie este și vestimentația de „lucru”, chiar dacă ea este de firmă și costă sute de euro, pentru ca să impresioneze privitorul. Mai mult, este necesară o mimică gravă și vorbe meșteșugite, indiferent dacă fac parte dintr-un limbaj de lemn și chiar dacă responsabilii care ar trebui să ia decizii, în loc să acționeze pentru rezolvarea situațiilor deosebite, transmit statistici, de parcă ar fi în afara evenimentelor și nu ar avea niciun fel de responsabilitate. Ar trebui să se dea un răspuns unde se duc zecile de milioane de euro din bani publici plătite firmelor particulare pentru deszăpezire care s-au privatizat cu utilajele statului. Unde sunt noile utilaje în care aceste firme au investit? Oare totul este o abureală pentru a se câștiga timp și a se aștepta topirea zăpezii odată cu venirea primăverii? Și astăzi este valabil ceea ce scria Mihai Eminescu în urmă cu un secol și jumătate: „Condiția neapărată a dezvoltării pacinice e disciplina publică întemeiată fie pe respectul puterii publice, fie încrederea ce o avem în oamenii însărcinați cu purtarea de grijă pentru trebile comune” (Opera Politică I).
Comun celor trei evenimente este faptul că mulți oameni cu salarii forte mari sunt incompatibili cu posturile pe care le ocupă nu pe bază de concurs și competențe profesionale, ci prin numiri politice, mai multe și mai abuzive decât în perioada partidului unic. Aleșii noii democrații au alte preocupări. Unii fac „vizite de lucru” fără urmări economice, alții se mențin în formă făcând sport sau participând la manifestări populare pentru că dă bine la imagine, chiar dacă se supun nemulțumirilor spontane, în timp ce țara este sub zăpadă. Jandarmul, polițistul, militarul, dascălul, medicul, în general omul simplu, cinstit și muncitor, care trebuie să supraviețuiască dintr-un salariu de mizerie, pentru ca alții să aibă salarii, pensii, privilegii și să strângă averi uriașe, să fie aroganți și nepăsători, se întreabă dacă a meritat înlocuirea dictaturii ideologice, unde etica și echitatea se regăseau în viața reală, cu o dictatură a (in)competențelor, în care există discrepanțe sociale majore, iar democrația și libertatea sunt concepte valabile doar celor cu bani. În rest, asaltați de (in)competență, ni se spune că avem libertate și că democrația funcționează „perfect”.
Prof. Florea COSTACHE, Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu, București