Le recunoaștem numaidecât: cu manșetele lor negre, albe, roșii și verzi și format îngust, cam incomod, volumele Editurii Meridiane ocupă rafturi întregi în multe biblioteci personale. Vin dintr-o vreme în care tirajele de 10.000 de exemplare constituiau mai degrabă normalitatea decât excepția pentru cărțile de artă. Prea puțin din activitatea editorială de azi mai amintește de acel trecut. Iar asta trebuie să se schimbe.

La marile târguri ale industriei editoriale, cartea de artă face spectacol. Albumele, monografiile bogat ilustrate, edițiile bibliofile, cărțile-obiect cu design inovator și format neconvențional sunt gândite pentru a explora toate dimensiunile frumuseții și pentru a te face să te oprești și să le deschizi. Și edițiile populare sau cele pentru copii și tineret uimesc prin diversitate și ingeniozitatea cu care reformulează discursul estetic, astfel încât să fie nu doar digerabil, ci și stimulator, provocator, captivant.

Contrastul cu piața noastră de carte e desăvârșit. Lipsit de o ofertă consecventă de carte de artă, publicul s-a îndepărtat de acest domeniu; sau poate că nu s-a îndepărtat cu totul și citește volume străine, apariții mai vechi și, din când în când, puținele titluri nou tipărite. Albumele de artă au devenit o întreprindere exotică, iar lucrările științifice în domeniu apar în tiraje ridicole și adesea pe spezele autorului. Da, în ultimele trei decenii au existat mutații dramatice în mediul editorial românesc; ele explică de ce cartea de artă și-a pierdut din importanță, dar nu și lipsa de interes și creativitate a editurilor.

De la statistică la abac

Ca în orice business, și editorul trebuie să-și descopere clientul cât mai bine. Are el suficiente instrumente statistice care să-l ajute în circumscrierea și înțelegerea unui anumit tip de public cititor, în acest caz cel interesat de cartea de artă?

Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC) publică periodic studii asupra consumului cultural din România. Există deja o arhivă bogată de cercetări denumite Barometre de consum cultural, cea mai veche de pe site-ul instituției fiind din 2005. Apelez la cel mai recent Barometru, din 2019, care oferă date generale cu privire la frecvența cu care citim. Nucleul de cititori constanți, pe care se bazează industria editorială, ar fi în jur de 22% din românii cu vârste de peste 18 ani. Ei citesc cel puțin o dată pe săptămână cărți tipărite. Să notăm și că 39% din români nu citiseră nicio pagină în anul precedent.

În 2020, Barometrul a fost înlocuit cu două măsurători succesive ale tendințelor de consum cultural în pandemie, care relevă o creștere la 30% a numărului celor care au citit cel puțin săptămânal cărți. Știm, astfel, câți români citesc (sau nu), dar nu și ce anume (sau ce și-ar dori). În cazul celor interesați de cartea de artă se pot forța unele deducții prin suprapunerea datelor din aceste studii privitoare la interesul pentru lectură și pentru vizitarea muzeelor.

Rapoartele de vânzări, utile în domenii editoriale mai consistente, nu sunt nici ele un reper satisfăcător pentru editorul care vrea să evalueze dimensiunile publicului interesat de cartea de artă. În ultima vreme au fost, pur și simplu, prea puține apariții – disparate, inegale, publicate după criterii amestecate sau fără niciun criteriu. Cu ce să compari vânzările de azi? Mai mult, raportul dintre producția săracă a ultimilor ani, să zicem, și oferta anticariatelor, foarte diversă, introduce în ecuație o altă necunoscută al cărei rol îl bănuiesc a fi semnificativ. Asta pentru că între obiceiurile de lectură și achiziția de carte nouă nu este neapărat o relație simetrică.

În ciuda a ce spuneau portofoliile lor, editorii se declarau în 2016 foarte interesați de domeniul „Arte – pictură, sculptură, arhitectură, film, teatru“, dacă e să ne luăm după un studiu dedicat, de data aceasta, exclusiv industriei editoriale, realizat tot de INCFC. 32% dintre publisher-i susțineau că tipăresc astfel de titluri! Definiția domeniului depășește granițele artelor vizuale, dar, chiar și așa, e clar că editorii au făcut un exercițiu de imagine atunci când au completat chestionarul.

Până la urmă, ce cărți de artă publică editurile semnificative de la noi și pentru cine? N-am decât să pun cap la cap informații culese empiric, dar utile, adunându-le ca pe abac. O succintă trecere în revistă a ofertei din ultimii cinci-zece ani constituie o bază mai bună pentru analiza aceasta. Polirom, tipărind cursuri, istorii ale artei și dicționare de profil, încearcă să valorifice un grup sigur de clienți: studenții de la Arte interesați de bibliografiile pentru examen. Humanitas a lansat prin 2006 o colecție de albume de artă, care n-a cunoscut multe apariții; proiectul cel mai interesant al editurii rămâne seria de autor Victor Ieronim Stoichiță. Curtea Veche a publicat mai recent două albume ale lui Ștefan Câlția. Publica a scos biografia lui da Vinci semnată de Walter Isaacson pentru a profita de pe urma interesului generat de evenimentele organizate cu prilejul comemorării a jumătate de mileniu de la moartea florentinului. Vellant e mai harnică decât edituri mult mai mari, având un catalog de apariții în care se regăsesc contribuții românești (Erwin Kessler, Alexandru Davidian, spre exemplu) și traduceri necesare (John Berger, Susan Sontag etc.). Partea cea mai interesantă din catalogul Vellant este cea a monografiilor dedicate artiștilor vizuali români. Editura Monitorului Oficial publică albume închinate marilor nume ale artelor românești (Brâncuși, Tonitza, Pallady, Luchian ș.a.m.d.). Editura Litera a tradus istorii ale artei pentru marele public. Pandora M are o colecție de carte de artă (stArt), axată pe bestseller-uri internaționale, în traduceri nu întotdeauna inspirate. Grupul Editorial Art a publicat celebra Istorie a artei, de E.H. Gombrich, corespondența lui Vincent van Gogh cu fratele său Theo, nonconformistul volum Nu vedeți nimic, al lui Daniel Arasse, Viața secretă a marilor artiști, de Elizabeth Lunday, și, de curând, primele titluri din colecția Meridiane, care își dorește să ajungă atât la specialiști, cât și la publicul larg.

Această enumerare de titluri și colecții nu constituie un inventar. Dar este suficientă pentru a indica locul periferic al cărții de artă în lumea editorială românească.

Mărirea și decăderea unui domeniu editorial

Industria noastră de carte a trecut prin multe turbulențe în ultimii 30 de ani; varii domenii editoriale au parcurs perioade dificile, dar și-au revenit. Nu și cartea de artă. În ciuda diversității și accesibilității de care se bucura această literatură înainte de 1990, ea s-a ales ulterior cu partitura Cenușăresei și îmbătrânește deznădăjduită în rol.

Cred că e important să lărgim cadrul pentru a înțelege evoluția domeniului în ultima jumătate de secol și mai bine. În 1960 a apărut Editura Meridiane, care a alimentat timp de patru decenii bibliotecile iubitorilor de artă, arhitectură și istoria civilizațiilor cu sute de volume distribuite în colecții cu individualități puternice, între care Biblioteca de artă, Mica bibliotecă de artă, Curente și sinteze, Clasicii picturii universale, Cabinetul de stampe, Comori de artă din România etc. Programul editorial variat era susținut de tiraje pe măsură, care în anii ’70 puteau uneori depăși 15.000-20.000 de exemplare per titlu.

de Radu LILEA – editor de carte

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021