Articolul este o analiză sincronică a consecințelor măsurilor impuse de pandemie asupra psihicului uman. Abordarea pornește de la constatările pe care perioada de izolare le-a sintetizat prin mijloacele de comunicare la distanță prin internet, sau în discuțiile cu clienții de la cabinet. Fiecare afirmație reflectă modul de derulare a câte unui proces psihic în condițiile date și este explicitată prin prisma neuroștiințelor și a psihologiei sociale, constituind un punct de plecare în identificarea unor modalități adecvate de transgresare a perioadelor de criză similare. Scopul articolului este de a pune cititorul în ipostaza de a reflecta asupra propriilor trăiri pentru a-și identifica și explica stările afective  și de a-l stimula în adoptarea strategiilor de coping cele mai eficiente pentru adaptarea la condițiile limitative impuse de situații de criză.

De-a lungul evoluției, existența speciilor se justifică prin lupta acestora cu provocările ambientale pentru a supraviețui și a-și perpetua amprenta genetică în timp. În munca sa de cercetare comparată a speciilor, ­Charles Darwin, preluând ideea de la ilustrul său predecesor Herbert Spencer, a validat conceptul de „supraviețuire a celui mai adaptat“ („survival of the fittest“) (Spencer, Herbert, 1864), desemnând astfel mecanismul de selecție naturală ca formulă de bază a evoluției. Studiile de anatomie comparată făcute de paleoantropologie asupra antecesorilor lui Homo Sapiens Sapiens confirmă teoria darwiniană prin dispariția fiecărui hominin atunci când condițiile de mediu au depășit capacitatea organismului de a se adapta la noua nișă ambientală și, deopotrivă, prin apariția unor noi modificări genetice la alte populații preistorice care au asigurat perpetuarea stocurilor și au permis evoluția până la momentul de referință actual. Astfel s-a putut înțelege dispariția lui Homo de Neanderthal în contextul incapacității de a supraviețui în competitivitate cu Homo Sapiens, care avea tehnologie mai avansată pentru luptă și obținerea de resurse (Smithonian Stories, 2015). Așadar, supra­viețuirea este efortul pe care orice ființă îl face prin conectarea și acordarea trăsăturilor personale la limitările impuse de mediu în scopul de a-și continua existența. Jean Piaget definește acest proces ca fiind o rezultantă a „jocului“ dintre asimilare – modul în care organismul influențează obiectele – și acomodare – procesul revers de modificare a acțiunilor individului față de realitate – (Piaget, Jean, 1965), ce definesc inteligența care devine astfel o formă superioară de adaptare eficientă la provocările din mediu.

Filogenetic construit, creierul uman a păstrat din design-ul neuronal al speciilor antecesoare acea parte care a asigurat fitness-ul genetic despre care vorbea Darwin și care a făcut capabilă perpetuarea în timp a indivizilor: creierul„repti­lian“ sau cerebelul și sistemul limbic, un adevărat soft neuronal al supraviețuirii. Esențial în derularea funcțiilor vitale ale organismului: respirația, reflexele, controlul muscular, activitatea inimii, hrănirea și digestia, reproducerea, cerebelul asigură condițiile biologice pentru continuarea vieții. Pe de altă parte, paleocor­texul, cum este denumit sistemul limbic, prin cele două zone neurale: amigdala și hipotalamusul, are un rol dominant în elaborarea comportamentelor de coping în situații de pericol. Dacă amigdala identifică o amenințare în mediu, activează talamusul, care elaborează unul dintre cele trei răspunsuri de apărare: fight, ­flight, freeze, pe care corpul îl va derula automat. După ce pericolul a fost trecut, talamusul rămâne alert, iar starea de activare se menține pentru a proteja organismul în cazul unor provocări similare ulterioare (explicația etologică a perpetuării stării de alertă post-eveniment este justificată de obiceiul prădătorilor de a se întoarce în scurt timp la pradă în grupuri mai mari pentru a-și asigura succesul vânătorii), definind astfel funcția de ­fitness darwinian esențială în supravie­țuire. Mezencefalul sau sistemul limbic are o caracteristică aparte, nu are conceptul de timp – trecutul, prezentul și viitorul fiind planuri care sunt percepute similar fără sistem de referință. Probabil că aceasta este explicația pentru care persoanele traumatizate rămân mult timp blocate în trăirea negativă declanșatoare. Din acest unghi, experiența pandemiei de Covid începută în 2019 validează un nou tipar de coping al omului modern pentru situațiile de reconfigurare a mediului social prin izolare. Necesitatea impunerii măsurilor de distanțare interumană și a lunilor de deprivare ambientală a declanșat o cascadă de modificări la nivelul neuronal al omului modern, consecințele reflectate în comportament și atitudine fiind încă la începutul manifestărilor în plan individual și social. Articolul își propune să analizeze cele mai relevante transformări din planul celor mai importante procese psihice prin prisma reprezentărilor identificate în spațiul rețelelor de socializare sau din discuțiile cu clienții cabinetului de consiliere.

de Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articolul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021