Totul a început – în urmă cu peste două decenii – la Colegiul Național Spiru Haret, din București. Și nu întâmplător: pentru că în această autentică Instituție de Cultură, toți – Dascăli și Discipoli, deopotrivă – au înțeles – dintotdeauna – că „produsele” gândirii și simțirii omenești nu pot exista de o manieră așa-zis „sectorială”, ci doar sub mirabila formă a Confluențelor Spirituale. Firește, în cristalizarea unei astfel de Viziuni Poliedrice – care nu are nimic de-a face cu omnisciența searbăd scientistă – decisiv a fost însuși Modelul Cultural instituit de cel mai de seamă „spirist” (din toate timpurile), Mircea Eliade, mărturie grăitoare în acest sens fiind – cum bine știm cu toții – chiar „tabla de materii” a primului său volum de eseuri, din 1932, „Solilocvii”.
Și nu numai. Își poate – de aceea – revendica „statutul” – indiscutabil – de Fervent Factor Modelator (și) acel extraordinar „slogan” lansat – cu un entuziasm debordant – de unul dintre cei mai cunoscuți „spiriști” contemporani – în prezent, Arhitect – Matei Stoian: „Și în liceele teoretice se face artă”.
Și totuși, nu a fost suficient pentru a genera o veritabilă Emulație Spirituală. Lipsea un… Theodore Rousseau. Iar „rolul” acestuia și l-au asumat – cu o Generozitate Culturală Incomensurabilă – două Admi­rabile Doamne Profesoare, de educație plastică și (respectiv) muzicală, Sanda Amarandei și (respectiv) Mariana Comăniță. Iată-i – (așadar) – fugitiv menționați – pe cei „chemați”, pe cei „aleși”, pe cei „meniți” să creeze în jurul lor o Fremătătoare Alchimie Artistică.
Iar din coagularea tuturor acestor Imbolduri Ziditoare a început să se înfiripe – cu temeritatea unui Fiu Exemplar – o Expoziție și un Concurs, simbolic intitulate „Spir Art”. Vernisajul și festivitatea de pre­miere își urmează, de peste două decenii, neabătut, ritmul (anual), amândouă având loc în Ziua Absolventului, de Sfântul Spiridon, pe
12 Decembrie…
Deocamdată, acești Minunați Mentori Spirituali au izbutit să confere „inițiativei” lor doar… dimensiuni municipale; dar se întrezărește – tot mai clar – posibilitatea ca „Spir Art-ul” să se trans­forme într-o manifestare artistică națională și chiar internațională…
Acum se bucură doar de un „patronaj” preponderent intelectual, constând – în principal – în (din) „sprijinul” – total – acordat de Inspectoratul Școlar… Ar fi – însă – minunat dacă – pe viitor – în acest Extraordinar Proiect Cultural
s-ar implica și alte „foruri tutelare”, inclusiv – sau mai ales – în „ordine materială”. Pentru ca organizatorii expoziției și (ai) concursului – dascăli și discipoli, în egală măsură – să poată achiziționa – mai ușor – (toate) cele necesare în vederea expu­nerii corespunzătoare a lucrărilor și – nu în ultimul rând – pentru a putea acorda „micilor artiști” niște Premii Decente.
Dincolo de tot și de toate – însă – trebuie spus că doar Entu­ziasmul (este cel care) a prevalat… Pentru că numai el este Izvoditor de Frumusețe… și nicidecum nu știu ce interese meschine… Cu alte cuvinte, atât elevii, cât și profesorii care s-au lăsat – deliberat – mistuiți de „focul creației” au înțeles – asemenea acelui mare teoretician și promotor al artei contemporane care a fost John Ruskin („Pictori moderni”, 1843) – că veleitățile mercantile nu fac – și nu pot face – altceva decât să Întineze latura Imaculată a ființei și existenței umane; și – drept urmare – tocmai artei îi revine acest „rol purificator”: „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară nu va cunoaște – niciodată – puterea artei” (reprodus după: „Pierre Courthion: „Curente și tendințe în arta modernă”, Ed. Meridiane, Buc., 1973,
pag. 175).
Deși – prin definiție – orice încercare de „evidențiere” are și un nedorit revers limitativ, poate că nu e rău să aducem – și noi – în prim-plan măcar câteva realizări cu totul și cu totul remarcabile (din domeniul menționat); astfel, dintre liceele ale căror Veritabile Talente Plastice și Muzicale au realizat – în ultimi ani – un adevărat „cumul” de premii și mențiuni, se cuvin, cred, a fi menționate, în pri­mul rând: „Mihail Sadoveanu”, „Dimitrie Cantemir”, „Mihai Eminescu”, „Școala Centrală”, „Ion Creangă” ș.m.a. Tuturor – Discipoli și Dascăli, nedespărțiți – sincere Felicitări!
Varietatea aproape infinită a temelor, subiectelor, motivelor, simbolurilor abordate – de „micii artiști” –, de la cele vaporos infantile la cele meditative ale senectuții, de la cele trepidant cotidiene la cele molcom metafizice, de la cele searbăd telurice la cele germinativ cosmice, de la cele răvășitor materiale la cele odihnitor spirituale ș.m.a. – relevă – cu prisosință – existența unor seve creatoare – plas­tice, muzicale, literare, deopotrivă – care așteaptă doar să fie descoperite, ajutate să se înfiripe, să înmugurească, să explodeze, să ajungă la lumină. Tocmai această extraordinară posibilitate de manifestare a „conținutului” acestor veritabile „nestemate” artistice mărturie grăitoare a unui univers ideatic și afectiv de o complexitate pe care doar copilăria, adolescența, tinerețea, – înțelese însă nu atât în sens strict cronologic, ca niște „vârste biologice”, cât mai ales ca niște „etat d’âme”, ca niște „etat d’esprit”, altfel spus ca niște. Permanențe – le pot nutri este aceea care vine să certifice un alt adevăr indubitabil: chiar și din perspectiva gândirii și sensibilității moderne – prin excelență, scientistă, secularizantă, luciferică etc., etc., etc., – Frumosul – în alți termeni, Esteticul – poate coexista – la modul cel mai armonios cu putință – cu Eticul, cu Etnicul, cu Gnoseologicul. Dar nu neapărat în sensul de „achiziție culturală”, de „bun (intelectual) dobândit” – prin lectură – cât mai ales în cel (sens) de Revelație. E și motivul pentru care înclin să cred – și să afirm – cu tărie că atât Discipolii, cât și Dascălii lor – „împărtășiți” din potirul miraculos al Creației – sunt nu doar niște admirabili Izvoditori de Frumos, dar și niște demni urmași ai lui Valentin din Egipt și Vasilide din Siria (adică ai… gnosticilor – după cum bine v-ați dat seama!)… și – drept urmare – că „opera” lor nu este doar un „produs” artistic mai mult sau mai puțin „izbutit”, ci este infinit mai mult decât atât, și anume o (mică) Carte de Înțelepciune, o… (mică) Gnoză.
Iată – așadar – cum acești „mici creatori” au putut, pot și vor putea – de-a pururi – Nu să Înțeleagă – așa cum facem noi, bieți Neînaripați Bătrâni, ci… să Intuiască – așa cum doar Zborul lor Neîngrădit face cu putință – niște Adevăruri Esențiale. E – oare – de aceea – o pură întâmplare că exact în acest sens – doar trebuie să lăsăm, veșnic, copiii să vină la noi, nu-i așa? – a interpretat Frumusețea și cel mai mare teoretician al creștinismului răsăritean? „Frumusețea este participarea la cauza frumuseții a tuturor celor frumoase. (Dionisie Areopagitul: „Opere complete”, Ed. Paideia, Buc., 1966, pag. 148).
Într-un mod absolut similar, acești „îndrăgostiți de Frumos” au înțeles – din considerentul enunțat – că acesta (Esteticul, adică) Nu poate fi – în niciun caz – abordat singur, ci dimpotrivă, în același Context Plăsmuitor de noi și noi Nestemate Artistice în care apare și Binele, și Lumina (cu sensul ei de „cunoaștere” artistică sau – cum spunea Lucian Blaga – de „cunoaștere luciferică”), și Iubirea, și Extazul, și Râvna ș.a.m.d. Aceeași mirifică „unitate în diversitate” caracterizează și „latura formală” (expresia artistică) a „producțiilor artistice” realizate de „micii creatori”: grafică, desen, pastel, tempera, acuarelă, compoziție pronunțat decorativă, colaj, crochiu, design, modelaj, tapiserie, ceramică, schiță ambientală ș.m.a. Iar ceea ce vreau să spun în încheiere – expresie nemijlocită a unei nestrămutate convingeri – poate părea o enormitate doar pentru cei care vor – cu tot dinadinsul – să creadă că fragilelor noastre aripi (de ceară) le-a fost hărăzit să se topească de-a pururi, pentru că nouă, Bieți Icari Moderni, ne este (mereu) refuzat… zborul – (dar) Nu spre Miracolul Înstelat de deasupra noastră, ci spre Absolutul din Noi: cei învestmântați – însă – în Hlamida Neliniștii pe care o „țese” (tocmai) „ființarea intramundană” – după cum spunea Martin Heidegger (în „Ființă și Timp”) –, semn distinctiv al Ființei și Existenței Umane –, se vor „înfrupta”, pe mai departe – însă – cu iluzia – fie ea și deșartă – că putem și noi – tragice făpturi sisifice – purcede pe Calea Regală pe care au pornit – cu mult înaintea noastră – „micii creatori”… Pentru că așa începe totul, nu-i așa? Cu o Călătorie Inițiatică! Ne poate – mereu – întări – în temerara noastră Aventură Spirituală – una din mirabilele cugetări ce străbat – de la un capăt la altul – bogata corespondență a lui Vincent van Gogh – e vorba, de data aceasta, despre o scrisoare adresată, în vara lui 1888, fratelui său, Theo (e limpede – cred – că în ceea ce urmează nu voi face altceva decât s-o redau „în spiritul” ei, și nicidecum s-o reproduc ad litteram): avem – zice Vincent van Gogh – mai tot timpul impresia că suntem niște Vajnici Călători, cu o destinație limpede trasată, bine cunoscută. Ni se întâmplă – însă – deseori – să ne întâlnim – în (pe) Drumul nostru Simbolic – cu Cineva care – vrând – cu orice chip! – să ne abată din cale – să ne spună că – de fapt! – acel Ceva (nici măcar) nu există. Dar aceasta nu are – în nici un caz! – darul să ne facă să disperăm. Nici vorbă! Întrucât însăși proiectarea pe acest fundal de Maximă Idealitate face ca totul să pară (și) mai logic, (și) mai veridic (Vincent van Gogh: „Scrisori”, Ed. Meridiane, Buc., 1981,
pag. 179).
În orice Călătorie Inițiatică – care, să nu uităm, nicio clipă, este, de fapt, așa cum spunea (și) Deinis de Rougemont (în „Iubirea și Occidentul”), un „drum în sens invers”, o Aventură Lăuntrică, către aflarea Conștiinței de Sine, trebuie – însă – să depășim o „mare primejdie”, o „probă de foc” – ce reunește – printr-o Infernală Alchi­mie – Indiferența, Incompetența, Insensibilitatea, Inesteticul etc., etc., etc. –, („probă”) pe care n-o putem „trece” – însă – decât într-un singur fel: „zburând pe deasupra”; pentru că (numai) dincolo de „pădurea cea deasă” ne așteaptă Meleagul Fermecat în care și-a durat eternitatea Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, în care Timpul s-a preschimbat în Vreme, iar Neastâmpărul s-a prefăcut în Cumințenie. E un Ritual Tainic pe care și l-au asumat și „micii creatori”, dimpreună cu minunații lor Mentori Spirituali, Doamnele Profesoare Sanda Amarandei și Mariana Comăniță… Consimțind să se împărtășească din Potirul Inițierii Spirituale, ei refac – cumva – la modul arhetipal – un Traiect Artistic petrecut acum aproape 200 de ani. Care a început – ca orice avatar – undeva prin (niște) „cartiere periferice” ale Parisului de început de secol XIX, de unde un Mare Spiritus Rectus și-a adunat „neofiții”, ce au „răspuns” degrabă „che­mării” binecuvântate a învățătorului lor (nedezmințit), Theodore Rousseau, pentru ca – astfel călăuziți – să se încumete să treacă, fiecare încălecat pe Pegasul Sufletului său, peste pădurea de la Fontainebleau, pentru ca în final să fie aureolați cu Însemnele Inițierii pe Tărâmul Muzelor de la Barbizon – din care aveau să se ivească numeroși „visători incorigibili”, în frunte cu François Millet, Camille Corot, Gustave Courbet. Iată de ce sunt tentat să afirm – fără teama de a greși prea mult – că putem vedea în „micii (noștri) creatori” niște Demni Locatari ai Parnasului Contemporan… chiar dacă (el) este doar unul. Imaginar.
Petre Constantinescu