Aron Pumnul, un dascăl al lui Eminescu

 În ianuarie 2016 se vor împlini 150 de ani de la trecerea spre cele veșnice a lui Aron Pumnul, personalitate de frunte a evenimentelor sociale, culturale și didactice din miezul secolului al XIX-lea. Dispariția sa prematură, în 24 ianuarie 1866, la 48 de ani, pe când funcționa ca profesor de limba și literatura română la Ober-Gymnasium din Cernăuți, a îndurerat nu numai Bucovina, ci deopotrivă Ardealul, ținutul său natal, și Principatele Unite. A fost dat ca activitatea și stingerea profesorului Pumnul să se încrusteze în biografia tânărului Mihai Eminescu pe drumul devenirii sale poetice.
Ecou al regretului provocat de moartea îndrăgitului profesor, șapte elevi ai gimnaziului tipăresc o broșură cu „lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”. A doua dintre poezii, semnată M. Eminoviciu, privatist, reprezintă debutul local al poetului, cu numai câteva săptămâni înaintea celui publicistic, produs la 9 martie, în revista „Familia”, din Pesta. Stingerea vieții pământene a mentorului ardeleano-bucovinean aprinde o altă rază, pe care geniul o va eterniza cu numele Eminescu, la propunerea lui Iosif Vulcan, directorul revistei.
Biografia lui Aron Pumnul este pilduitoare pentru destinul unui fiu de țărani, devenit intelectual român angajat în evenimentele vremii sale. Pumnul (uneori semna „Pumne”) s-a născut în anul 1818 la Cuciulata, localitate situată între orașele Făgăraș și Rupea, din județul Brașov. Începe cursurile școlii primare la Odorhei, continuă liceul la Blaj și Cluj. Ultimul an de liceu este absolvit în 1842, la renumitul Liceu al Piariștilor, unde a fost coleg de generație cu Avram Iancu și alți vestiți revoluționari de la 1848.
Distingându-se prin învățătură temeinică, Aron Pumnul este trimis de Episcopia Greco-Catolică a Blajului la Viena, pentru a studia la Facultatea de Teologie a Universității „Sf. Barbara”. Universitarul clujean Ilie Rad, care a tratat într-o lucrare de doctorat activitatea lui Aron Pumnul, remarcă, din investigarea registrelor matricole ale Universității, că studentul ardelean a obținut de-a lungul celor patru ani de studiu calificative maxime la aproape toate materiile. O ambiție asemănătoare și un interes pentru cele mai variate domenii ale spiritului, în Capitala pe unde trece „Dunărea albastră”, l-a înregistrat, cu două decenii mai târziu, un alt român, Titu Maiorescu, absolvent de astă-dată al Academiei Theresiene.
Înclinat spre cariera didactică și activitatea publicistică, predă cursuri de filozofie la Blaj, scrie studii despre cultivarea limbii române, preferând o ortografie latinizantă, traduce lucrări de fizică, filozofie și istorie. Militează pentru emanciparea și „luminarea” poporului prin cultură, se angajează în lupta națională de libertate și propășire socială din anii 1848-1849. Amenințat cu persecuții din partea autorităților maghiare, care în 1848 i-au devastat casa de la Blaj, Aron Pumnul se refugiază la București pentru a sluji mai departe Revoluția Română. Aici este numit comisar cu propaganda în guvernul provizoriu, dar după înăbușirea mișcării este nevoit, din motive de securitate, să se retragă la Cernăuți. În Bucovina continuă să militeze cu înflăcărare pentru drepturile sociale și naționale ale românilor, să promoveze cultura națională, fapte pentru care a fost denumit „apostol al românismului”.
Fără a se izola de tumultul evenimentelor care au zguduit Europa anilor 1848-1849, Aron Pumnul se dedică la Cernăuți activității culturale și didactice, spre care nutrea o vădită vocație încă din anii studenției vieneze. El a fost unul dintre întemeietorii Societății de lectură a teologilor români de la Viena, premergătoare a viitoarei societăți „România Jună”, unde vor activa Eminescu, Slavici și în „Almanahul” căreia se va publica, în 1883, poemul eminescian „Luceafărul”.
Ca student teolog, spune istoricul literar Ilie Rad, Pumnul a dat lecții de religie și limba română fiicelor prințului Mihai Ghica, aflat pe atunci la Viena. Una dintre aceste fiice a ajuns o scriitoare cunoscută în toată Europa, Dora d’Istoria. Virtuțile patriotice și calitățile pedagogice ale lui Aron Pumnul se vor confirma perseverent odată cu anul 1849, când a fost numit profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți. Dacă în privința ortografiei Pumnul a fost adeptul formelor latinizante, care au dus la o scriere academică greoaie, motivată de argumentul originii romane, mai persistentă în Ardealul de unde provenea profesorul, în privința literaturii române a trebuit să întreprindă o activitate de pionierat. Literatura română se afla la începuturi, nu existau cronologii, nici sinteze, iar intenția profesorului de a cuprinde tot spațiul românesc din cele trei provincii istorice separate statal a îngreunat demersul. A realizat documentarea cu resurse proprii, inevitabil limitate, a cuprins, sub forma antologiilor, peste o sută de autori, a adăugat pe parcurs textelor succinte comentarii și note biografice, așa încât a pus temeliile unor viitoare istorii literare. Astfel au luat naștere, până la urmă, cele patru tomuri din „Lepturariu românesc”. Tipărită la Viena, între 1862 și 1865, lucrarea a devenit și „cartea de căpătâi” a elevului Mihai Eminovici.
Din 1865 viitorul poet se afla în gazdă la mentorul său, având datoria să se îngrijească de biblioteca acestuia, pe care se presupune că o cunoștea de mai înainte. S-a emis ipoteza că afinitatea cu Aron Pumnul ar fi familială și s-ar datora descendenței ardelene comune pe linie paternă. Întrucât în zona Cuciulatei făgărășene există familii cu numele Iminovici, s-a făcut legătura că Eminovicii bucovineni ar fi emigrat de aici, lucru de care căminarul (tatăl poetului) și profesorul aveau cunoștință.
Dar, dincolo de o posibilă comuniune ancestrală, în conștiința „învățăceilor” s-au impus lecțiile și valoarea cărților – manuale concepute de profesor. La acei ani ai începuturilor Aron Pumnul nu prezintă cultura românească izolat, ci încearcă să o încadreze într-un context mai larg, declanșând în subtext viziuni comparatiste. Printre mostrele de cultură românească presară istorioare cu tâlcul unor fabule, culese din înțelepciunea universală. Așa este istorioara „Dreptatea la perși”, inserată în volumul I. Este vorba despre un țăran care s-a plâns comisarului că măcelarul, de la care tocmai cumpărase carne, îl înșelase la cântar cu cel puțin 25 de grame. La fața locului, comisarul constată că reclamantul avea dreptate. Îi propune păgubitului să stabilească pedeapsa și acesta spune neîndurător: „Vreau atâtea grame de carne din trupul său câte lipsesc din porția cumpărată”. „Bun, zise comisarul, le vei avea și chiar tu însuți le vei tăia din trupul măcelarului. Dar ascultă: dacă vei tăia mai mult sau mai puțin, atunci ce este în plus sau în minus se va tăia din tine însuți”. Uimit de înțelepciunea judecătorului și dându-și seama că a cerut o răzbunare „neomenească”, țăranul s-a retras și s-a făcut nevăzut.
Prin raportarea la valorile universale, profesorul pleda indirect pentru o cultură națională vie, izvor al propășirii neamului. Cu un asemenea crez i-a văzut Eminescu, în „Epigonii”, înzestrați pe poeții înaintași, învredniciți să scrie „o limbă ca un fagure de miere”. Iar prin aprecierea „zilelor de-aur a scripturelor române” care dau senzația „mării de visări dulci și senine” poetul omagiază implicit spiritul înălțător al unei cărți școlare de atunci: „Lepturariul” lui Aron Pumnul.
Liviu IOANI