Funcţionează de peste doi ani, cu bune rezultate, un parteneriat cultural între Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi şi Biblioteca Judeţeană Nicolae Milescu Spătarul din Vaslui, iar acolada tematică a izbutit să trezească în cele din urmă interesul publicului. Periodic, universitari din zona umanistă susţin expuneri consistente, cu durata standard de o oră, subsumabile literaturii române şi universale. Iată câteva teme incitante, provocatoare, care invită la meditaţie şi la dialog: „Parabola fiului risipitor, o reprezentare filosofică a actului unionist“, „Paradigmele spiritului românesc, de la sărăcie la prosperitate“, „Sadoveanu şi unirea prin literatură“, „Clasici şi minori în literatură“, „Sadoveanu – înţelepciunea umorului şi umorul înţelepciunii“, „Biblia şi literatura“, „Caragiale după Caragiale“, „Ion Creangă – cunoscut/necunoscut“, „Exilul literar românesc – o istorie cu multe necunoscute“, „Imaginarul gastronomic şi bahic – aplicaţie: Ionel Teodoreanu“, „Panait Istrati – Odiseea supravieţuirii între două culturi“, „Resurecţia naţionalismelor europene“ ş.a. Au vorbit, între alţii, Constantin Dram, Anton Adămuţ, Ştefan Cojocaru, Vasile Spiridon, Gheorghe Iorga, Viorica S. Constantinescu, Emanuela Ilie, Constantin Parascan, Livia Iacob, Sorin Mocanu ş.a.
Ultima expunere în ordine cronologică a fost dedicată argoului („Argoul ca limbaj secret“) şi a fost susţinută de conf. univ. dr. Ioan Milică, autorul unei teze de doctorat focalizate pe stilistica şi expresivitatea limbajului argotic. Conferenţiarul a procedat metodic, atacând subiectul dintr-o perspectivă diacronică pentru ca publicul, fatalmente eterogen, să înţeleagă mai bine istoria cristalizării „codului“ lingvistic argotic. Prima atestare oficială a variantei argotice datează încă din 1455, când în Franţa medievală, la Dijon, a avut loc faimosul proces al „scoicarilor“, numiţi astfel întrucât aveau imprimată pe veşminte drept semn de recunoaştere o scoică. Nu era un simbol heraldic nobiliar, ci o simplă „marcă“ a apartenenţei la un grup infracţional organizat, cum s-ar spune în limbajul juridic actual. Scoicarii jefuiau pelerinii care călătoreau către locurile sfinte, erau aşadar răufăcători de cea mai joasă speţă. Documentele redactate la proces au consemnat termenii argotici folosiţi de tâlhari în incursiunile lor de jaf, ce probau multă îndrăzneală şi tupeu. În Ţările Române, primele informaţii privind elementele lingvistice argotice datează de pe la 1860 şi se datorează ziaristului Nicolae Orăşanu, care a întocmit un interesant glosar argotic. Termenii şi expresiile de atunci poartă patina timpului şi sunt criptice pentru vorbitorii de astăzi. Un exemplu edificator: „a face rachiu pisicii“ avea sensul „a plânge“. Iată un efect conotativ surprinzător.
Ioan Milică a fixat cu precizie sferele utilizatorilor limbajului de argou şi graniţele de comunicare, subliniind ideea că fenomenul argotic este dinamic şi în acord cu evoluţia socială. Recurg la încifrare lingvistică şcolarii, studenţii, interlopii, drogaţii, deţinuţii, hoţii, în genere, persoanele declasate, dar şi tinerii normali, care acţionează mimetic, în consonanţă cu limbajul anturajului lor, al găştii, al cercului de prieteni şi camarazi. Ingredientul argotic poate fi întâlnit în reclame TV, în filme, în mass-media, în spoturi publicitare dintre cele mai diverse şi chiar în limbajul politicienilor. Argoul facilitează socializarea, compatibilizarea membrilor unui grup social, solidaritatea şi până la urmă coeziunea acestuia. Rădăcinile limbajului argotic pot fi identificate la soldaţii romani încă din Antichitate, iar acestea s-au prelungit în Evul Mediu european, îndeosebi în marile centre urbane. Termenul însuşi de argou este la origine un cuvânt dialectal provensal şi însemna „haină ruptă“. Prin argou se modifică forma cuvintelor (inversarea silabelor) ori se încifrează sensurile prin metaforă şi metonimie. Câteodată se utilizează versificări ludice, unele de largă circulaţie printre adolescenţi. Exemple: Mare sculă pe basculă, Cel mai tare din parcare sau Nu contează, Jean boxează şi Maria croşetează. O metaforă floare de asfalt desemnează poliţistul; o alta indică un ins care face pe grozavul: se rupe în figuri; ori curcan la borcan – poliţistul de la rutieră în celebra cuşcă de odinioară. Argoul îşi etalează mereu creativitatea şi fantezia. De altfel, limba ne stăpâneşte şi ne modelează şi nu invers. Secretizarea comunicării e o tentaţie permanentă pentru oameni şi cea mai bună dovadă o reprezintă Internetul, care propagă formulele argotice cu o viteză uluitoare.
Literatura română nu putea rămâne impermeabilă la asaltul argotic. Exemple: G. Baronzi (Misterele Bucureştilor), Tudor Arghezi (Flori de mucigai), Miron Radu Paraschivescu (Cântice ţigăneşti), Eugen Barbu (Groapa), Nichita Stănescu (Argotice). Pitorescul, savoarea limbajului, asocierile lingvistice şocante, efectele stilistice au fost exploatate strălucit de marii scriitori, pentru a da culoare şi pregnanţă personajelor fixate în mediul lor social. Dincolo de formele consacrate (gagică, lovele, vrăjeală, mişto, marfă, beton, în structuri lingvistice aproape tocite prin uz), după 1990, în limbajul politic şi publicistic, adesea interferente, s-au impus noi forme şi structuri de certă expresivitate: caşcaval, ciordeală, a da/a lua dreptul, mangleală, brutărie (puşcărie), mititica, pârnaie, şmen, abureală, caterincă, ciocu’ mic, a pune botu’, combinator (combinaţie), machitor, mardeiaş, la plesneală, pe bune, pe şest ş.a.
Mi-a reţinut atenţia un detaliu semnificativ: în sala arhiplină a bibliotecii vasluiene se afla un număr important de liceeni, aşadar conferenţiarul ieşean a avut în faţă un public-ţintă motivat şi atent, care foloseşte în chip curent comunicarea argotică. Am trăit o mică satisfacţie în faţa acestei realităţi, fiindcă prea adesea, participând la reuniuni şi simpozioane pe teme sensibile precum traficul de carne vie, drogurile ori violenţa în şcoli, acolo lipseau tocmai proxeneţii şi prostituatele, vânzătorii şi consumatorii de stupefiante ori inşii recalcitranţi din instituţiile şcolare. Expunerile şi dezbaterile reverberau în neant, fără niciun efect concret. „Lecţia“ despre argou ne-a pus în temă pe toţi cu un fenomen lingvistic străvechi, cultivat de secole de către grupuri sociale distincte şi valorificat cu strălucire de către scriitori. Învăţămintele sunt multiple şi folositoare.
Ioan Milică însuşi mărturisea că în copilăria sa la Tecuci, într-un cartier muncitoresc, învăţase repede argoul şcolarilor, iar acest fapt s-a produs pe baza unui determinism lingvistic obiectiv. Suntem produsul mediului social şi cultural în care ne-am născut şi trăim. În consecinţă, conferenţiarul n-a sugerat nicio clipă ideea că vorbirea argotică ar fi blamabilă ori demnă de laudă, prezentând-o ca pe un dat obiectiv, demn de o cercetare ştiinţifică. Savantul nu introduce în investigaţii elemente impure precum umorile, sentimentele ori prejudecăţile sale, pentru a nu altera rezultatul final. Seninătatea olimpiană este atitudinea cea mai potrivită.
„Lecţia despre argou“ a fost consistentă, argumentată şi convingătoare. Vasluiul cultural încă palpită…
Teodor Pracsiu