Arest livresc la domiciliu

Arest livresc la domiciliu

Cândva, în anii săi de tinerețe cu eseistică fulminantă, Mircea Eliade își sfătuia congenerii să-și dedice vacanțele și, în general, toate răgazurile sau popasurile existențiale, fie ele premeditate, fie neașteptate, acelor lecturi esențiale pentru care nu și-au rezervat vreme niciodată. O vacanță cu Shakespeare, una pentru Dante, concedii cu Balzac, Proust, ­Tolstoi, Dostoievski, marii stoici, Filocalia ș.a.m.d. În ce mă privește, i-am urmat nesmintit sfatul și mi-am umplut concediile, dar și lunile stagiului militar, cu bucurii de lectură imense, revelatoare, vindecătoare și întremătoare. Cum oare să fi ratat semestrul pandemic din 2020, mai ales că mă antrenasem deja trei ani pentru el, prin hemiplegia care mă ținea în fotoliul rulant și mă căptușise cu pensia oficială de handicapat grav?

Mi-am propus, așadar, o jumătate de an de frumusețe, cascade estetizante, băi de culoare, fascinații senzoriale și evadări pe verticala înțelepciunii. Mi-am rugat prietenii colindători prin anticariate să-mi găsească minunata istorie a artei de Elie Faure, care m-a topit de încântare la 20 de ani, după care am sorbit, pentru prima oară în viață, celebra Istorie a artei de E.H. Gombrich, urmate de-a valma de albumele din casă, adunate în studenție pentru zilele negre ale viitorului pensionar, de la Renașterea italiană, Luchian, Andreescu, Giotto, Leonardo, până la Rubliov și dragele mele portrete din Fayum. Așa am ajuns la revelația George Matei Cantacuzino, după care am recitit toate cărțile lui Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, care au deschis perfect calea către Seneca și Marcus Aurelius, reeditați la Humanitas tot în vremea asta.

Astfel încălzit, bulimia livrescă mi-a redeschis nesațiul pentru surprize și m-am reapucat să cutreier prin Pârvan, Tudor Vianu, Blaga și E. Lovinescu, după care am descoperit în Monica Pillat un minunat scriitor dăruit frumuseții sufletești, ethosului estetizant și seninătății credincioșiei asumate cu firescul ființelor alese.

Lectura a fost pentru mine, de la 5 la 66 de ani, cel mai generos izvor de amăgiri vindecător-compensatorii. Cărțile mi-au dat mereu iluzia că sunt chiar cel ce visam să fiu, că pot tot ce vreau și că vreau chiar ce pot, că nu sunt un eșec blazat, ci un resemnat exuberant și, mai ales, că orice handicap și complex de inferioritate îți poate deveni un atu salvator. Așa a fost și acum când, în fața zăvoarelor pandemiei, mi-am reactualizat sutele de memorii penitenciare din istoria noastră literară care au calificat chinurile închisorilor ca experiențe sporitoare, academii subterane, îmbogățiri sufletești și prilejuri de epifanii dumnezeiești. Cum să nu te smerească mărturiile lui Noica, Steinhardt, Dinu Pillat, Paleologu, Ion Ioanid sau ­Pandrea și toate mărturiile de la Pitești, Aiud, Mislea, Periprava, Gherla, Salcia, Rm. Sărat și Malmaison în comparație cu stupida noastră rebeliune față de-o biată mască?

Articol de Dan C. Mihăilescu – scriitor

Articolul integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.