Fetița de gheață și alte basme
Djevojčica od leda i druge bajke
de Mila Pavićević

Cartea, compusă din 13 povești, este o combinație inteligentă a miraculosului cu fabulosul, îngemănate cu realul. Este scrisă în așa fel încât nu există o delimitare evidentă sau vreun contrast între real și imaginar, între posibil și imposibil.

În aceste povești, animalele trăiesc împreună cu zânele, cu elfii, cu piticii și chiar cu o micuță fetiță de gheață. Locurile poartă nume stranii. Tinerii cititori sunt provocați să descopere noi lumi, în care zânele bune le împlinesc dorințele.

Prinții și prințesele există! Ca în toate poveștile.

Mila Pavićević s-a născut în Dubrovnik, la 4 iulie 1988. A scris aceste povești pe când era elevă în clasa a XI-a la Liceul clasic Rudjer Bošković din Dubrovnik.

A publicat până în prezent următoarele volume de poezie: XX, (Dubrovnik, 2002), Cenușia mea (Dubrovnik, 2003), Oi nebune (Split, Zagreb, 2004), Frunze de dafin (împreună cu Luka Paljetak) (Dubrovnik, 2005), Oi nebune (ediția a doua, Split, Zagreb, 2005).

Publică în revistele Mogućnosti (Oportunități), Dubrovnik, Forum, Književna republika (Republica Literară) și altele.

La cea de‑a șaptea ediție a întâlnirilor poetice Dobro jutro, more (Bună dimineața, mare) i s-a decernat nou înființatul premiu pentru tinerii poeți, pe care, în cadrul acestei manifestări, îl acordă Casa Editorială Vuković‑Runić din Zagreb. A obținut premiul întâi la concursul de lucrări literare al Filialei Matica hrvatska din Vinkovci pentru anul 2005.

În anul 2009, Milei Pavićević i-a fost decernat foarte importantul Premiu European pentru Literatură, ceea ce a adus-o în atenția lumii literare europene.

Constantin Ghirdă este absolvent al Universității de Limbi Străine, secția sârbă-croată. Totodată, a absolvit și un curs postuniversitar de relații internaționale și a devenit diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A fost atașat cultural la Ambasada României la Belgrad.

A urmat mai multe cursuri de literatură croată la Facultatea de Limbi Slave a Universității din București.

Traduceri din limba croată:

Miroslav Krleza, Banchet în Blituania

Zoran Ferici, Moartea fetiței cu chibrituri

Traduceri din limba sârbă:

Milorad Arsenievici, În cală

Milorad Pavici, Vremea vișinelor

Ivo Andrici, O scrisoare din anul 1920, nuvelă

Ivo Andrici, Podul de pe Zepa, nuvelă

Borislav Pekici, O istorie sentimentală a Imperiului Britanic

Danilo Kis, Raclă pentru Ivan Denisovici

Pero Simici, Iosip Broz Tito, Memorii – fragment

Fetița de gheață
(poveste)

Odată de mult, chiar foarte demult, într-un regat mic și complet necunoscut, trăia singură o fetiță de gheață. Fetița nu avea părinți, sau cel puțin ea nu-i cunoscuse niciodată. Nu avea nici prieteni, fiind prea rece ca să se joace cineva cu ea. Trăia în vârful  unui munte astral, acoperit de nea, într-o căsuță de zăpadă. În fiecare dimineață, fetița de gheață, care nu avea nici măcar un nume, ieșea din căsuță și privea soarele. Nu-l putea  privi prea mult pentru că, în cele din urmă, ar fi topit-o.

Pe muntele vecin trăia un rege trufaș împreună cu familia lui: o regină rea și unicul lor fiu. Prințul era tânăr, cinstit și frumos precum însuși soarele. Era total diferit de părinții săi cei bătrâni și urâți. Într-o zi, prințul a plecat să se plimbe și, cum se întâmplă de obicei, a întâlnit-o pe fetiță. De cum a văzut-o, s-a și îndrăgostit de ea: atât era de albă. Iar de frumoasă, era frumoasă precum gheața. Zi de zi, de cum afară se lumina, prințul venea să privească fetița de gheață cum se uită la soare. Se întorcea apoi la palatul regal nespus de fericit. Vizitele însă îi deranjau pe părinții lui, așa că au decis să ceară ajutor.

S-au dus la vraciul din sat, o slugă jalnică și cam de două parale. Vraciul era cenușiu ca un șoarece, subțire ca o nuia, iar răutatea îi țâșnea parcă din ochii lui însângerați. Când vraciul i-a văzut pe rege și pe regină la ușa lui, a făcut o plecăciune adâncă, așa cum fac de obicei toți lingăii. Nu era totuși un vraci de duzină. Putea să prezică adevărul, într‑un fel numai al lui. Lua două vase de lut, pe unul îl umplea cu vin, pe celălalt cu lapte, și apoi muta lichidele dintr-un vas într-altul până când în acestea se putea citi adevărul. Prin urmare, vraciul a început să facă vrăjitoria și să facă preziceri regelui și reginei: „Problemele voastre se vor rezolva. Cea de care s-a îndrăgostit fiul dumneavoastră e prietena cailor“. Total nemulțumiți de răspuns, regele și regina s-au întors la palat fără să înțeleagă o vorbă din ce le prezisese vraciul.

În timpul acesta, tânărul prinț, care plecase către fetița lui de gheață, a observat pe drum o făptură ciudată, mascată, cenușie ca un șoarece, cu niște ochi roșii din care țâșnea un fel de lumină. Tânărul prinț era prea tânăr și lipsit de experiență, așa că n‑a putut să‑și dea seama că lumina aceea nu e altceva decât răutate pură. Nebănuind nimic, prințul s-a apropiat, curios, de făptură. Aceasta s-a prezentat spunându-i că este un biet comis‑voiajor care vinde o băutură magică. Auzind așa, prințul a și cumpărat băutura. (Deși nu credea că este magică). De cum prințul a cumpărat sticluța aceea roșie, astupată, făptura s-a și făcut nevăzută. Cum prințului i se făcuse sete, a luat o înghițitură din sticluță și… pe dată, prințul cel frumos precum soarele s-a transformat în cal.

Și astfel, prințul-cal a tot rătăcit zile întregi (și nopți) pe munte, speriat și însingurat, până când, într-o dimineață, a văzut-o pe fetița de gheață cum privește soarele. S‑a apropiat de ea (acum, fiind cal, cuteza să facă acest lucru). Fetei i s-a părut atât de frumos calul încât a acceptat să se joace cu el. S-au jucat toată ziua, dar s-a întâmplat o nenorocire! Pe când jocul era în toi, prințul a alunecat și a zdrobit-o pe loc pe fetiță cu copita. Îngrozit de ceea ce făcuse, calul a nechezat îndurerat și a fugit fără să se mai întoarcă.

La scurtă vreme, după el și-a făcut apariția și Moartea. Aceasta era complet albă, ca zăpada. A îngenuncheat lângă cioburile fetiței de gheață, le-a luat și le-a dus în palatul său regal subteran și nimeni n-a mai știut că fetița existase vreodată.

Oamenii care treceau pe acolo se tot întrebau: „Cine trăiește oare în căsuța de zăpadă din vârful dealului?“ Până într-o zi când ecoul le-a răspuns: „Nimeni! Cine a locuit a trăit acolo cu mult timp în urmă!“