Ultimele două săptămâni ale lunii aprilie au fost marcate de câteva accidente cumplite care au zguduit o întreagă ţară. Toate aceste tragedii – pentru că despre asta vorbim –
prezintă câteva aspecte comune. În fiecare dintre situaţii, victime au fost copiii. În fiecare dintre situaţii, aceşti copii se aflau cu părinţii, pe munte, pe şosea, lângă un lan de rapiţă, în curtea casei. În fiecare dintre situaţii vorbim despre copii aflaţi la vârste fragede.
În Masivul Retezat, copiii-minune ai alpinismului românesc, Dor Geta Popescu şi Erik Gulacsi, erau prea fragezi pentru un asemenea sport extrem la care au fost îndemnaţi de părinţi şi pe care ei l-au practicat cu inconştienţa vârstei, cu curajul celui neexperimentat în pericole, cu inocenţa lipsei de experienţă. Au plătit cu viaţa lor himerele părinţilor. Sâmbătă, 22 aprilie, vieţile lor s-au frânt brusc, într-o avalanşă care nu le-a lăsat nicio şansă de scăpare. Moartea lor a fost pe cât de violentă, pe atât de rapidă. Au murit ucişi de visul bolnav al unor părinţi care s-au considerat proprietari de vieţi şi de destine, încălcând grav legea nescrisă a muntelui, legislaţiile în vigoare la nivel mondial, limita de vârstă la care îi este permis unui căţărător pe munte să se numească alpinist. În acele zile, un mare alpinist român spunea că la această vârstă copiii ar trebui să fie campioni la matematică, la fizică, nu la sporturi extreme. Cum poţi, mai spunea el, pe un post de televiziune, să-ţi duci copilul în Himalaya, când noi ştim foarte bine cât frig, câtă foame, epuizare, frică am îndurat în aceste locuri noi, alpinişti maturi, cu experienţă.
Ceea ce este cel mai grav în această tragedie e că am asistat din nou la un caz tipic în care părinţii vor să-şi împlinească visele prin intermediul propriilor copii, încercând să le impună, după propria dorinţă, drumul în viaţă, pe care şi-l doresc ei. Părintele, spunea psihologul Lavinia Ţânculescu pentru adevarul.ro, îşi transformă copilul, în mod inconştient, în gazda propriilor neîmpliniri, sperând că acesta, născut fiind din el, îi poate urma şi completa viaţa. Este mai uşor să dictezi, să te aştepţi de la altul să îţi lucreze sensul personal (crezând că e sensul său, al copilului), iar tu să te detaşezi de la a continua lupta. Cam aşa se pare că au stat lucrurile şi în această tristă situaţie.
Luni, 24 aprilie, pe o şosea din judeţul Teleorman s-a petrecut o altă tragedie. O maşină s-a oprit pe marginea drumului, din ea a coborât un cuplu – el şi ea, mamă şi tată – pentru a-şi face un selfie în câmpul cu rapiţă de lângă drum. Din maşină, nesupravegheat, a coborât copilaşul de trei ani. O maşină care circula cu viteză l-a izbit în plin, târându-l câteva zeci de metri. Echipajul SMURD care a venit la faţa locului a declarat decesul micuţului, după câteva minute de resuscitare. O dorinţă infantilă a părinţilor a dus la încă o tragedie.
Marţi, 25 aprilie (Dumnezeule, ce succesiune!), tot în judeţul Teleorman, cu părinţii acasă, un copilaş de 1,8 ani a căzut într-o fântână al cărei diametru era de doar 36 de centimetri. Vreme de 11 ore, salvatorii au făcut eforturi disperate, într-o luptă crâncenă cu timpul, pentru a-l scoate pe îngeraş la suprafaţă. Tragedia ar fi fost mai mare dacă surioara de trei ani şi jumătate cu care a fost lăsat în curte micuţul (!) ar fi căzut şi ea în fântână, în încercarea de a-şi salva frăţiorul. Şi nu e singurul caz. În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi copii, cu vârste cuprinse între un an şi patru ani, au căzut în fântâni, fiind cu cel puţin unul dintre părinţi acasă. Cu opt ani în urmă, o fetiţă de doi ani şi jumătate a murit la 20 de minute după ore întregi de eforturi disperate ale salvatorilor. Aceeaşi neglijenţă în fiecare dintre situaţii, puţuri neacoperite, copii lăsaţi la voia întâmplării în curte, părinţi prezenţi doar fizic acolo şi nu pentru cei mici.
Neglijenţa faţă de copii face victime la nivel naţional
Par toate acestea lucruri întâmplătoare? Nu, pentru că nimic nu e întâmplător pe lume. Tot ceea ce ni se întâmplă este efectul propriilor noastre acţiuni, al propriului nostru mod de a gândi şi extrem de îngrijorătoare este succesiunea din ce în ce mai rapidă a acestor tragice evenimente. Să nu uităm că, cu doar două săptămâni în urmă, trei copii au ars de vii în casă, în vreme de părinţii plecaseră prin sat. Cei care îi cunosc au spus că după băutură! Şi nu este singurul caz tragic de acest gen în ultimii ani. În zonele rurale din ţara noastră, copiii cad frecvent victime inconştienţei părinţilor. Auzim des despre micuţi care au fost găsiţi în comă alcoolică, despre copii care s-au rătăcit prin pădure, au fost găsiţi sau nu au mai fost găsiţi niciodată, copii sfâşiaţi de câini pe maidane sau de animale sălbatice în pădure, pentru că au ieşit din curte, din ogradă, nesupravegheaţi de nimeni.
În România, rujeola, o boală considerată până nu demult eradicată, a făcut până în prezent 23 de victime printre copii, iar la nivel naţional, câteva mii de copii sunt diagnosticaţi astfel, pentru că, în multe cazuri, părinţii refuză vaccinarea copiilor cu vaccinul care le-ar pune viaţa la adăpost de acest duşman nevăzut, fie din lipsă de educaţie elementară, fie din incultură. Desigur, există şi cealaltă cauză, a lipsei vaccinului de pe piaţă, în multe zone din ţară, pentru că firmele de medicamente exportau până de curând acest vaccin, în loc să-l pună la dispoziţia copiilor.
O ţară a inconştienţei şi ignoranţei
În aproape toate situaţiile amintite, autorităţile ridică neputin­cioase din umeri. Împotriva lipsei de responsabilitate a unor părinţi autorităţile nu gândesc niciun plan de prevenţie. Avem de-a face cu părinţi ignoranţi, imaturi, lipsiţi de o educaţie minimă. Ne confruntăm din ce în ce mai des cu părinţi care nu sunt capabili să înţeleagă că micuţul dăruit de Dumnezeu nu este o vită în grajd, niciun câine în curte, nu este o găină care se plimbă liberă prin ogradă, ci o viaţă extrem de valoroasă, care trebuie ocrotită şi păzită. Această atitudine este prezentă majoritar în zonele defavorizate ale ţării, în mediul rural, dar şi în cel urban, unde grija pentru copil nu depăşeşte decât rareori grija faţă de vita din grajd. Trist este că aceşti oameni nu vor putea depăşi această tristă etapă istorică atât timp cât educaţia în aceste zone este la pământ, şcoala nu reprezintă niciun interes şi sărăcia este prezentă la cote alarmante.
România a devenit o ţară în care se moare din ce în ce mai uşor – din inconştienţă, din neglijenţă, din ignoranţă, din teribilism. România însăşi este o ţară a inconştienţei şi ignoranţei. Avem mult prea multe drepturi şi mult prea puţine obligaţii. Ca cetăţeni trăitori în secolul XXI, cunoaştem prea puţină legislaţie şi nici nu suntem interesaţi să aflăm mai multe şi mai în amănunt despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem, despre cât de importantă este educaţia pentru copiii noştri, chiar dacă mulţi români din zonele defavorizate sunt analfabeţi funcţional. În faţa unei lipse crase de educaţie din partea acestora, autorităţile nu iau nicio măsură. Suntem revoltaţi când ne confruntăm cu intransigenţa Norvegiei, acuzăm statul norvegian de fascism, de tendinţa absurdă de instituţionalizare forţată a copilului. Dar în această ţară a civilizaţiei şi disciplinei nu vom întâlni cazuri de genul celor care se petrec la noi, cu o frecvenţă din ce în ce mai mare. Grija pentru viitorul ţării predomină acolo, pentru noi, viitorul nici nu există. Există prezentul, un prezent promiscuu – moral, educaţional şi social –, în care din ce în ce mai mulţi dintre românii care au ales să-şi petreacă viaţa pe aceste meleaguri se afundă într‑un dolce far niente. Este inutil şi riscant să-i instituţionalizăm pe copiii (unde, în orfelinatele României?) care cad victime inconştienţei şi iresponsabilităţii parentale atât timp cât nu se iau mai măsuri de prevenţie, prin educarea populaţiei pentru ca asemenea tragedii să nu se mai petreacă, prin conştientizarea părinţilor că au o responsabilitate uriaşă în viaţă, din momentul în care au căpătat acest statut. Trăim într-o lume a vitezei, inconştienţei, imaturităţii şi teribilismului. De toate acestea, primii care trebuie feriţi sunt copiii noştri, ai tuturor.
Marcela Gheorghiu